haraci sn [At: MOXA, 381/37 / V: araciu, ~ac², ~ag², hăr~, harag² / Pl: ~uri / E: tc harag] (Tcî) 1 Tribut anual pe care țările vasale îl plăteau Imperiului Otoman. 2 (Pex) Bir.

HARACI, haraciuri, s. n. (Învechit) Tribut anual pe care îl plăteau sultanului țările creștine supuse turcilor. Moviloaia e șireată, va trimite daruri la sultan și va făgădui haraci sporit. SADOVEANU, O. VII 148. Făgăduința de a mări pînă la patruzeci de mii galbini haraciul țării. ODOBESCU, S. I 119. Ei au plătit în tot anul haraciul. BĂLCESCU, O. I 17. ♦ Tribut, dare. Tată-său, cu nădejdea că Teseu îl va scăpa de un haraci rușinos ca acesta... îl lăsa să se ducă. ISPIRESCU, U. 117.

HARACI ~uri n. înv. Tribut anual pe care îl plăteau țările subjugate sultanului turc. /<turc. harac

harácĭ n., pl. ĭurĭ (turc. harač, ar. harağ, d. vgr. haragé, háragma, săpătură, impresiune pe o monetă, d. harasso, gravez; ngr. harádzi, alb. bg. sîrb. harač și arač, pol. haracz, ung. harács. V. harah). Tributu impus de Turcĭ țărilor româneștĭ odinioară. – În Țara Românească tributu data de la Mircea, care la 1391 se obligase să dea Porțiĭ o sumă de 3000 de galbenĭ numită peșcheș, adică dar saŭ „omagiŭ”, ĭar în Moldova de la 1511, cînd Bogdan s’a obligat să ofere un peșcheș de 4000 de galbenĭ și 24 de șoĭmĭ luĭ Selim I. Din peșcheș, deveni cu timpu haracĭ (tribut). Supt Vlad Țepeș (1460) ajunse la 10,000, supt Petru Șchĭopu la 40,000, supt Ĭon-Vodă la 60,000, apoĭ se sui la 100,000 în ultima domnie a luĭ Petru Șchĭopu și tot spori pînă la o sumă ilimitată supt Fanarioțĭ. Pin firmanele de la 1792 și 1802 haracĭu se fixă p. Țara Rom. la 619 pungĭ (309,500 de leĭ), ĭar p. Mold. la 135 de pungĭ și 445 de leĭ (67,945 de leĭ). Ultima dată fu fixat la 1835 (3,000,000 de leĭ p. amîndoŭă țările). Supt Cuza nu s’a maĭ plătit, ĭar prin războĭu de la 1877 a fost șters oficial (Șăin. Infl. Or.).

araciu sn vz haraci^[1] modificată

harac² sn vz haraci

harag² sn vz haraci

hăraci sm vz haraci

hărag² sn vz haraci

haraciu n. od. tribut plătit Porții de Țările Române. [Turc. HARAČ]. În Muntenia, el data dela Mircea, care se învoise la 1413 a da Porții ca dar (peșcheș) o sumă de 3000 bani de aur; iar în Moldova, dela Bogdan Chiorul, care închină țara-i lui Selim I în 1512, plătind Porții ca peșcheș 4000 galbeni și 20 șoimi. Haraciul fu urcat la 10.000 de galbeni sub Țepes, la 40.000 sub Petre Șchiopul, la 60.000 sub Ioan Vodă și el merse sporind în epoca fanarioților; după o durată de trei secole, haraciul luă sfârșit odată cu răsboiul pentru independență (1877).

haraci s. n., pl. haraciuri

haraci s. n., pl. haraciuri

haraci s. n. (sil. -raci), pl. haraciuri

haraci

haraci (haraciuri), s. n. – Tribut; mai cu seamă cel plătit de Principate imperiului turc, din sec. XV pînă in sec. XIX, cu puține întreruperi. – Mr. hărace. Tc. harac (Roesler 606; Șeineanu, II, 206; Ronzevalle 589, cf. ngr. χαράτσι, alb., bg. harac, mag. harács. – Der. haracciu, s. m. (strîngător de biruri), din tc. haracci; hărăcer, s. m. (perceptor), ambele înv.

HARÁCI (< tc.) s. n. 1. Tribut anual plătit sultanului de către țările vasale. Țara Românească, Moldova și Transilvania au plătit prima oară h. în 1415, 1456 și, respectiv, 1542. 2. Una dintre cele patru rate în care se achitau dările; era numită și seama cea mică.

HARACI s. v. tribut.

HARACI s. (IST.) tribut, (impr.) peșcheș.

hărag (hărac), s.n. (reg.) 1. băț rotund cu ajutorul căruia ciobanii măsoară cantitatea de lapte pe care o dă o oaie la mulsoare; țanc. 2. (înv.) unealtă de tras linii spre a scrie drept, lineal.