* ❍ DIHOCA, DEHOCA (-oc) I. vb. tr. Mold. Bucov. 1 A tăia, a fărîma în bucăți: am zărit puișorul ist de șarpe, am vrut să-l omor, dar el s’a rugat să nu-l dihoc (ȘEZ.); am aflat un țap rozînd pe prispă și l-am dihocat și eu (ȘEZ.) ¶ 2 A speti. II. vb. refl. A se speti [lat. *devocare].

DIHOCA, dihoc, vb. I. Tranz. (Regional) A bate zdravăn, a sfîșia, a frînge; a zdrobi; p. ext. a ucide, a omorî. Nu-i nimica, răspunse Pepelea; ia, am aflat un țap rozînd pe prispă și l-am dihocat și eu, și l-am azvîrlit în heleșteu. SBIERA, P. 5. Să se care îndata-mare din curte, că de nu, ea-i va dihoca și i-a amuța cu cînii. id. ib. 114. Am vrut să-l omor, dar el, cu lacrimi în ochi, s-o rugat să nu-l dihoc. ȘEZ. VI 11. ◊ Refl. Fig. Ilinca... plîngea de i se dihoca inima. VLAHUȚĂ, N. 12.

dihocà v. V. dehocà.

DEHOCA 👉 DIHOCA.

dehocà (dibocà) v. Mold. 1. a tăia carne, varză, etc.; 2. fig. a sfâșia: i se dihoca inima; 3. a istovi, a stoarce de puteri: trupul dehocat de muncă. [Origină necunoscută].

devóc (vest) și dehóc, dihóc (est), a -á v. tr. (lat. *devocare = *vocare îld. vacare, a fi deșert, cu înț. luĭ vacuare, a evacua. v. desfac 2. Cp. cu vulpe-hulpe). Fam. Sfîrtic, sfîșiĭ de tot, prăpădesc, nimicesc: lupiĭ eraŭ să-mĭ dihoace vita, plînge de i se dihoacă inima. V. refl. Mă dăhulez, mă extenuez muncind. Mă dezbin (vorbind de vite cînd alunecă pe gheață). – În Ml. a se dăvoca, a se desfunda pămîntu de multă apă.

dihóc v. tr. devoc.

dihoca (a ~) (reg.) vb., ind. prez. 1 sg. dihoc, 2 sg. dihoci, 3 dihoacă; conj. prez. 1 sg. să dihoc, 3 să dihoace; imper. 2 sg. afirm. dihoacă

dihoca (a ~) (rar) vb., ind. prez. 3 dihoacă

dihoca vb., ind. prez. 3 sg. și pl. dihoacă