ȚÎRLÎI (-lîiu), ȚÎRLII, ȚIRLII (-liiu, -liesc), ȚURLUI (-luiu) vb. intr. A scoate sunete monotone și puțin armonioase dintr’un instrument muzical: a doua zi boierul era căftănit și meterhaneaua turcească îi țîrlîia sub cerdac (ALECS.); unul, cu lăuta, și altul, cu cobza, țîrlîe într’un colț oltenește (CAR.); cît îi ziulica de mare, tot țîrliește (ALECS.); cu degetele uscate, mișca niște coarde false, care țirliiau nervos (EMIN.) [onom.].

ȚÎRLÎI, țîrlîi, vb. IV. Intranz. (Despre instrumente muzicale) A produce sunete monotone și puțin armonioase; (despre instrumentiști) a cînta în acest fel. Doi țigani somnoroși, unul cu lăuta și altul cu cobza, țirlîie într-un colț, oltenește. CARAGIALE, O. I 331. A doua zi boierul era căftănit și meterhaneaua turcească îi țîrlîia sub cerdac. ALECSANDRI, T. 141. (În forma țîrlăi) Și se bucură tot satul, Vin feciori din cătănie; Sprinten țîrlăie tilinca Și-i atîta veselie. GOGA, P. 91. – Variante: țîrlăi, țurlui vb. IV.

ȚURLUI vb. IV v. țîrlîi.