înverigare sf [At: DA ms / Pl: ~gări / E: înveriga] 1 Închidere a unei uși cu lacătul. 2 Strângere într-o verigă. 3 Punere a cuiva în cătușe. 4 Legare în lanțuri a cuiva Si: înlănțuire. 5 Asediere a unei cetăți. 6 (Fig; rar) Înlănțuire a faptelor, evenimentelor, cauzelor etc.

înveriga [At: PANN, P. V. I, 141/28 / Pzi: înverig și ~ghez / E: în- + verigă] 1 vt A închide cu lacătul o ușă. 2 vt A strânge într-o verigă. 3 vt A pune pe cineva în cătușe. 4 vt (Pex) A lega pe cineva în lanțuri. 5 vt A asedia o cetate. 6 vr (Fig; rar; d. fapte, evenimente) A se înlănțui logic prin relații cauzale.

ÎNVERIGA, înverig, vb. I. Tranz. (Rar) A fixa într-o verigă, într-un belciug; (cu privire la uși) a zăvorî. Lanțul era înverigat solid. C. PETRESCU, Î. II 144. Apucă-te, zic, de muncă și nu umbla haimănind Și ușile unei, altei înverigînd și păzind. PANN, P. V. I 141.

ÎNVERIGA, înverig, vb. I. Tranz. (Rar) A fixa, a lega în verigi, în lanțuri. – Din în- + verigă.

A ÎNVERIGA înverig tranz. rar A prinde cu verigi. /în + verigă

înverigà v. a lega în verige de fier: a înveriga o roată.

înveríg, a -á v. tr. (d. verigă). Rar. Zăvorăsc. V. refl. Mă zăvorăsc, mă încuĭ în casă.

înveriga vb., ind. prez. 1 sg. înverig, 3 sg. și pl. înverigă; conj. prez. 3 sg. și pl. înverige

ÎNVERIGA vb. v. asedia, împresura, încercui, înconjura.

înveriga vb. v. ASEDIA. ÎMPRESURA. ÎNCERCUI. ÎNCONJURA.

înverigare s.f. (înv.) 1. legare, strângere; punere în verigi. 2. înconjurare, împresurare, asediere.

înveriga, înverig, vb. I (înv.) 1. (despre obiecte) a pune veriga (la o ușă), a strânge într-o verigă (roata, fluierul). 2. (despre oameni) a pune, a lega în verigi (în lanțuri). 3. a înconjura, a asedia o cetate.