TRÂNTĂ, trânte, s. f. Luptă sportivă corp la corp între doi adversari care caută să se doboare unul pe altul numai cu ajutorul brațelor. – Din trânti (derivat regresiv).

trântă sf [At: LB / Pl: ~te / E: pvb trânti¹] 1 Luptă corp la corp între doi oameni neînarmați, care caută să se doboare unul pe altul Si: trântire (4), (pop) trânteală (1), (reg) trântit¹ (3), trântită² (9), trântitură¹ (3). 2 (Pex) Încăierare. 3 Doborâre la pământ. 4 (Pfm) Trântitură¹ (1).

TRÂNTĂ, trânte, s. f. Luptă corp la corp între doi sau mai mulți oameni neînarmați, care caută să se doboare unul pe altul (numai cu ajutorul brațelor). – Din trânti (derivat regresiv).

TRÂNTĂ ~e f. 1) Luptă corp la corp între două persoane, care caută să se doboare unul pe altul la pământ cu ajutorul brațelor. 2) Cădere violentă cu toată greutatea corpului. /v. a trânti

trântă f. exercițiu gimnastic, luptă piept la piept. [Tras din trântì].

TRÎNTĂ, trînte, s. f. Luptă corp la corp între doi (sau mai mulți) oameni neînarmați, care caută să se doboare unul pe altul; încăierare. Prinși fără veste, unii au fugit înapoi la curte... alții s-au luat cu voi la trîntă. PAS, Z. I 64. Mai bine să ne întrecem din trîntă. CREANGĂ, P. 52. În lupta și trînta aceasta, masa se răsturnase... și vinul amestecat cu sînge făcuse o baltă pe lespezile salei. NEGRUZZI, S. I 152. ◊ Fig. Acest prieten al nostru, urmă filozoful Neonil, se pune la trîntă și cu Dunărea. SADOVEANU, P. M. 179.

trîntă f., pl. e (d. trîntesc). Aruncare saŭ răsturnare la pămînt a unuĭ adversar în luptă: ĭ-a tras o trîntă.

trântă s. f., g.-d. art. trântei; pl. trânte

trântă s. f., g.-d. art. trântei; pl. trânte

trântă s. f., g.-d. art. trântei; pl. trânte

trântă, trânte s. f. 1. denunț. 2. căzătură.

a lua o trântă expr. a se împiedica și a cădea.

a lua porcul la trântă expr. (d. femei) a practica felația.

TRÂNTĂ s. v. luptă.

TRÂNTĂ s. (SPORT) voinicească.

TRÎNTĂ s. (SPORT) voinicească.

trîntă s. v. LUPTĂ.