PLAC s. n. (Azi, mai ales în loc. adv.) Plăcere. ◊ Loc. adv. Pe (sau după) plac (ori placul cuiva) = după voia, după gustul (cuiva). După bunul-plac (al cuiva) = după capriciul (cuiva). ◊ Expr. A fi la bunul-plac al cuiva = a fi la discreția, la cheremul cuiva. – Din plăcea (derivat regresiv).

plac sn [At: BUDAI-DELEANU, LEX. / Pl: (rar) ~uri / E: plăcea] 1 Satisfacere a gustului, a dorinței cuiva sau a propriei dorinți. 2 Sentiment, senzație, stare de mulțumire, de bucurie, de încântare produse de ceva care satisface gustul sau dorința cuiva Si: plăcere (2), (înv) ogod (1), (îvr) ogodință. 3-4 (Îlav; îlpp) Pe (sau după, rar, în) ~ (sau ~ul cuiva) Potrivit cu gustul, cu voia, cu dorința cuiva. 5-6 (Îal) După capriciul cuiva. 7 (Rar; îe) A intra în ~ul cuiva A fi cuiva plăcut, agreabil. 8 (Îae) A satisface gustul, preferința cuiva. 9 (Îe) A fi la ~ul cuiva A fi la discreția, la cheremul cuiva.

PLAC s. n. (Azi, mai ales în loc. adv.) Plăcere. ◊ Loc. adv. Pe (sau după) plac (ori placul cuiva) = după voia, după gustul (cuiva). După bunul plac (al cuiva) = după capriciul (cuiva). ◊ Expr. A fi la bunul plac al cuiva = a fi la discreția, la cheremul cuiva. – Din plăcea (derivat regresiv).

PLAC s. n. Plăcere. Am trăit în fericire, Am gustat hazul din lume cu plac și cu mulțămire. CONACHI, P. 101. ◊ (Mai ales în loc. adv.) Pe (sau după) plac (ori placul cuiva) = după voia, după gustul (cuiva), cum vrea (cineva). Ea sta, cu sînul plin de pere, la fîntînă – Și ea mi-a dat s-aleg pe plac din sîn o pară. COȘBUC, P. I 172. Du-te acuma și caută să-mi faci întocmai pe plac. CARAGIALE, P. 131. De-oi veni pe-acolo și n-oi găsi trebile făcute după plac, vai de pielea ta are să fie. CREANGĂ, P. 208. Ș-acum, fătul meu, Mergi pe placul tău, Nu cum te mîn eu. TEODORESCU, P. P. 490. După bunul-plac (al cuiva) = după voia sau după capriciul cuiva. Căruța... înaintează încetinel și rătăcește fără de țel, dupe bunul-plac al mîrțoagelor. ODOBESCU, S. III 16. ◊ Expr. A-i ieși (ceva) după plac v. ieși. A fi la bunul-plac (al cuiva) = a fi la discreția cuiva, la cheremul cuiva.

PLAC n. Senzație de satisfacere a gustului; plăcere; chef; voie. ◊ Pe (sau după) ~ (sau ~ul cuiva) după gustul cuiva; după cum îi place cuiva. După bunul ~ al cuiva după cum vrea cineva; după capriciul cuiva. A-i fi cuiva pe ~ a plăcea cuiva. /v. a plăcea

plac n. ceeace place voinței și modul de a plăcea: bunul plac, placul cuiva.

1) plac n. fără pl. (d. a plăcea). Gust, plăcere, voĭe liberă: a trăi, a lucra după plac. Bun plac, arbitrar, acțiune făcută fiind-că așa țĭ-a plăcut: aicĭ e țara bunuluĭ plac. Pe plac, pe voĭe, pe gust: a face cuĭva pe plac.

!plac (pe ~) loc. adj., loc. adv. (purtare ~, a face cuiva ~)

!plac (după ~) loc. adj., loc. adv. (alegere ~, a alege ~) corectat(ă)

plac s. n.

plac s. n.

+placul (pe ~) loc. prep. (~ lui/său)

bun-plac (arbitrar) s. n., art. bunul-plac (dar: bunul său plac), g.-d. art. bunului-plac

bun-plac s. n., art. bunul-plac, g.-d. art. bunului-plac

ITA DIIS PLACUIT (lat.) așa le-a fost pe plac zeilor – Cuvinte care țin loc de explicație la o măsură ilogică sau arbitrară, dar definitivă. Au și un sens ironic.

după placul / pofta inimii expr. cum dorești, cum îți place.

PLAC s. 1. v. plăcere. 2. v. poftă.

PLAC s. 1. hatîr, plăcere, poftă. (I-a făcut ~.) 2. chef, dispoziție, dorință, gust, plăcere, poftă, voie, voință, vrere, (pop.) vrută, (înv.) deșiderat, ogod, poftire, poftit, poftitură, rîvnă, rîvnire, tabiet. (După ~ inimii.)