oftat¹ sn [At: I. VĂCĂRESCUL, P. 62/4 / V: (înv) oht~ / Pl: ~uri / E: ofta] 1 Respirație puternică, profundă și prelungită, de obicei pricinuită de o durere morală sau fizică, dând naștere, în expirație, unui sunet caracteristic Si: oftare (1), oftătură, suspin, (îrg) aht, oft Vz geamăt. 2 (Fig) Necaz. 3 (Fig) Suferință.

oftat², ~ă a [At: BĂRAC, A. 40 / Pl: ~ați, ~e / E: ofta] (Înv) Mult așteptat.

OFTAT (pl. -aturi) sn., OFTĂTURĂ (pl. -turi) sf. Respirațiune puternică, adîncă și lungă, pricinuită de o durere morală, suspin: numai cîte un oftat din vreme în vreme îmi ridica pieptul (GN.); Iartă-i, Doamne, păcatul Cui a făcut oftatul (IK.-BRS.); oftăturile, blestemele mele, numai milostivul Dumnezeu le-o fi știind (LUNG.).

OFTAT, oftaturi, s. n. Respirație puternică, profundă și prelungă, pricinuită de o durere morală (uneori fizică) și dînd naștere, în expirație, unui sunet caracteristic; suspin. V. geamăt. Somnul oamenilor săraci e necăjit și vine greu... îl întrerup oftaturi. PAS, Z. I 246. Oftă lung și i se păru că-ntr-un oftat își povesti toată viața. MIRONESCU, S. A. 82. Iartă-i doamne, păcatu Cui a făcut oftatu, Că oftatu-i lucru mare Și e bun la supărare. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 219. Fig. Doina plîngea pe strune... apoi slăbi, pînă ce se stinse într-o adiere jalnică, într-un oftat. SADOVEANU, O. I 301. În oftat se-ndoaie fagii, Tremură în crîng alunii. GOGA, C. P. 82. Izvoarele-o plîng și îi tînguie soarta, Iar firea își nalță la ceruri oftatul. NECULUȚĂ, Ț. D. 79.

oftat n. rezultatul oftării: geamăt, suspin.

oftát m., pl. urĭ. Suspin.

ohtat sn vz oftat¹

oftat s. n., pl. oftaturi

oftat s. n., pl. oftaturi

oftat s. n., pl. oftaturi

OFTAT s. oftare, suspin, suspinare, suspinat, (pop.) aht, (înv. și reg.) oft, (înv.) oftătură. (Un ~ de ușurare.)

OFTAT s. oftare, suspin, suspinare, suspinat, (pop.) aht, (inv. și reg.) oft, (înv.) oftătură. (Un ~ de ușurare.)

OFTAT², -Ă adj. (Învechit) Mult așteptat, dorit, rîvnit. Li să arătă cetate de mult oftată. bărac, a. 40. Bărbățelul meu oftat, Mie măicuța mi-a dat: Muntele cu oile Și coasta cu florile. f (1886), 295, cf. barcianu, alexi, w. – pl.: oftati, -te. – v. ofta.

OFTAT¹ s. n. Respirație puternică, profundă și prelungă, de obicei pricinuită de o durere morală (sau fizică) și dînd naștere, în expirație, unui sunet caracteristic; suspin. v. geamăt. Și peptu mi s-a-nchiegat De un grămădit ohtat. i. văcărescul, p. 62/4. Fie-ți milă... de-al meu oftat, negruzzi, s. ii, 9. Scotea cîte un oftat din adîncul plămînilor, mijloc prin care își ușura năduful. gane, n. iii, 159, cf. șăineanu, alexi, w. Glasurile lor se împleteau și se prelungeau într-un oftat fără sfîrșit. bebbeanu, r. i, 128. I se păru că-ntr-un oftat își povesti toată viața. mironescu, s. a. 82. Aud un oftat amar; și glasul pornește parcă mai obosit. sadoveanu, o. iii, 105. Vine oftatul lui greu din fundul inimii. stancu, d. 52. Somnul oamenilor săraci e necăjit și vine greu... îl întrerup oftaturi. pas, z. i, 246. Ah oftat, oftat, oftat, Boală de nevindecat. teodobescu, p. p. 276. Iartă-i, doamne, păcatu Cui a făcut oflatu, Că oftatu-i lucru mare Și e bun la supărare! jaBnIk-bîrseanu, d. 219. ◊ (În context figurat) Tu n-ai apucat să deprinzi altă școală Decît slugăreala pe la ușa bogatului, Mătrăguna ocărilor și pelinul oftatului. deșliu, g. 53. ◊ Fig. Izvoarele-o plîng și îi tînguie soarta, Iar firea și-nalță la ceruri oftatul, neculuță, ț. d. 79. În oftat se-n-doaie fagii, Tremură în crîng alunii, goga, c. p. 82. Doina plîngea pe strune... apoi slăbi, pînă ce se stînse într-o adiere jalnică, un oftat. sadoveanu, o. i, 53. – pl.: oftaturi. – Și: (învechit) ohtat s. n. – v. ofta.