HANȚĂ, hanțe, s. f. (Pop.) 1. Obiect de îmbrăcăminte uzat, zdrențuit, de proastă calitate. 2. Fig. Gură (care vorbește mult și fără rost). ◊ Expr. Bun de hanță = flecar, vorbăreț, guraliv. – Cf. ucr. banca „mârțoagă”.

hanță¹ sf [At: MACEDONSKI, O. III, 13 / Pl: ~țe / E: ns cf hănțăni¹] (Olt) 1 Gură. 2 (Îla) Bun de ~ Guraliv. 3 Voce. 4 Lătrat. 5 Palavragiu.

hanță² sf [At: BARONZI, L. 99 / Pl: ~țe / E: pbl ctm handră + zdreanță] Zdreanță.

HANȚĂ, hanțe, s. f. (Reg.) 1. Obiect de îmbrăcăminte uzat, zdrențuit, de proastă calitate. 2. Fig. Gură (care vorbește mult și fără rost). ◊ Expr. Bun de hanță = flecar, vorbăreț, guraliv. – Cf. ucr. banca „mârțoagă”.

HANȚĂ¹, hanțe, s. f. (Regional, depreciativ) Obiect de îmbrăcăminte, haină. Se culcau îmbrăcați și se acopereau cu vreo hanță mai groasă. PAS, L. I 76. Uite cum umblu, de n-am și eu o hanță pe mine. CAMIL PETRESCU, T. II 76.

HANȚĂ², hanțe, s. f. (Olt.) Gură (considerată ca organ al vorbirii); gură care vorbește mult și fără rost; gură spartă, fleancă, clanță. ◊ Expr. Bun de hanță = flecar, guraliv.

hanță f. sdreanță. [Origină necunoscută].

hánță f., pl. e (cp. cu sas. hânts, vită saŭ persoană lălîĭe, de unde și rut. gánca, pron. hánța, vită. Cp. și cu ung. hanc, zburdălnicie. Dac. 3, 708). Munt. Trans. Haĭnă proastă, fleandură. Fig. Fleoarță, femeĭe depravată (V. tarbă). – În Tut. și foanță, buleandră.

hanță (pop.) s. f., g.-d. art. hanței; pl. hanțe

hanță (pop.) s. f., g.-d. art. hanței; pl. hanțe

hanță s. f., g.-d. art. hanței; pl. hanțe

HANȚĂ s. v. gură, haină, îmbrăcăminte, strai, veșmânt.

hanță s. v. GURĂ. HAINĂ. ÎMBRĂCĂMINTE. STRAI. VEȘMÎNT.

hanță (hanțe), s. f. – 1. Cîrpă, zdreanță. – 2. Haină zdrențuită. – 3. Gură, limbă. – 4. Femeie stricată. – 5. Cățeluș. – 6. Om zăpăcit, aiurit. Creație expresivă, cf. fleoarță, treanță, hoandră, cu aceleași sensuri. După DAR, ar fi o contaminare a lui handră cu sdreanță. Drăganu, Dacor., III, 708, pleacă de la săs. hînts „vedenie, arătare”; Candrea, de la rut. hanca „gloabă, mîrțoagă” cf. Scriban. Hanț, s. n. (cadavru; mîrțoagă; bucată; Trans., fîșie) trebuie să fie doar o var. – Der. hănțui, vb. (a sfîrteca), pe care Cihac, II, 134, îl pune în legătură cu ceh. hantovati „a face pe măcelarul”; hănțălui, vb. (Bucov., a deranja, a importuna); hănțău, s. n. (masa celui care face căruțe); hănțușcă, s. f. (șmecheră, golancă); hoancă (var. hoantă, hoanghină, hoarcă), s. f. (babă); hoarță, s. f. (hîrb), cf. fleoarță; honțăni, vb. (a se agita). – Din rom. pare a proveni rut. hance (Miklosich, Wander., 16).