GÂDILĂTURĂ, gâdilături, s. f. Gâdilare; senzație particulară provocată cuiva prin gâdilare. [Var.: gâdilitură s. f.] – Gâdila + suf. -ătură.

gâdilătură sf [At: COSTINESCU / V: ~ilit~ / Pl: ~ri / E: gâdila + -tură] 1 Gâdilare (1). 2 Senzație particulară produsă cuiva prin gâdilare (1). 3 (Pex) Provocare a râsului fără voie prin gâdilare (1) Si: gâdilici (1).

GÂDILĂTURĂ, gâdilături, s. f. Faptul de a gâdila; senzație particulară provocată cuiva prin gâdilare. [Var.: gâdilitură s. f.] – Gâdila + suf. -ătură.

gâdilitură sf vz gâdilătură

GÎDILĂTURĂ, GÎDILITURĂ (pl. -uri) sf. 1 Faptul de a gîdila ¶ 2 Sensațiunea provocată de această acțiune: caii simțind gîdilătura... se scarpină cu dinții (MAR.).

GÎDILĂTURĂ, gîdilături, s. f. Senzație provocată prin gîdilare. Senzația reală că sînt privit îmi pare ca un fel de gîdilătură. CAMIL PETRESCU, U. N. 420. – Variantă: gîdilitură s. f.

GÎDILITURĂ s. f. v. gîdilătură.

GÎDILĂTURĂ, gîdilături, s. f. Senzăție provocată prin gîdilare. [Var.: gîdilitură s. f.] – Din gîdila + suf. – (ă) tură.

gădilătură f. 1. acțiunea de a gădilà; 2. efectul gădilării; 3. fig. impresiune plăcută.

gîdilătúră f., pl. ĭ. Vest. Rezultatu gîdilăriĭ. – În est gîdilitură.

gâdilătură s. f., g.-d. art. gădilăturii; pl. gâdilături

gâdilătură s. f., g.-d. art. gădilăturii; pl. gâdilături

gâdilătură s. f., g.-d. art. gâdilăturii; pl. gâdilături

GÂDILĂTURĂ s. v. gâdilare.

GÎDILĂTURĂ s. gîdilare, gîdilat.