depravare sf [At: MACEDONSKI, O. II, 277 / Pl: ~vări / E: deprava] 1 Corupție. 2 Desfrâu.

DEPRAVARE, depravări, s. f. Faptul de a se deprava; corupție, stricăciune, desfrînare. Principesele sînt niște copile aproape, dar depravarea e în ochii lor. MACEDONSKI, O. II 277.

DEPRAVARE s.f. Acțiunea de a (se) deprava și (mai ales) rezultatul ei; desfrînare, descompunere morală; corupție; depravațiune. [< deprava].

depravare f. 1. alterațiune: depravarea sângelui; 2. fig. stricat: inimă depravată.

*depravațiúne f. (lat. de-pravátio, -ónis). Med. Alterare, stricare: depravațiunea sîngeluĭ. Fig. Corupțiune, stricăcĭune: depravațiunea obiceĭurilor. – Și -ațíe și -áre.

depravare (desp. de-pra) s. f., g.-d. art. depravării; pl. depravări

depravare (de-pra-) s. f., g.-d. art. depravării; pl. depravări

depravare s. f. (sil. -pra-), g.-d. art. depravării; pl. depravări

DEPRAVARE s. 1. v. corupere. 2. v. corupție.

DEPRAVARE s. 1. corupere, decădere, pervertire, stricare, viciere, (înv.) degradație. (~ moravurilor.) 2. corupție, decadență, decădere, desfrînare, desfrîu, destrăbălare, dezmăț, imoralitate, perdiție, perversitate, perversiune, pervertire, pierzanie, pierzare, stricăciune, viciu, (rar) deșănțare, (înv.) aselghiciune, aselghie, desfătare, preacurvie, preacurvire, preaiubire, (fig.) descompunere, putreziciune, (rar fig.) putrefacție, (înv. fig.) putrejune. (Starea de ~ din înalta societate.)