cucuia¹ vr [At: ANON. CAR. / Pzi: ~cui / E: cucuiat²] (Reg) 1 (Mai ales d. copii) A se cățăra. 2 (Fig; mai ales despre femeile tinere) A se împopoțona.

cucuia² vi [At: VICIU, GL. / E: cf cucuța] (Trs) A umbla la urat în ajunul Crăciunului cu pițărăul.

CUCUIA (cucuiu) vb. refl. Mold. Tr.-Carp. A se cocoța: iar te-ai cucuiet pe ferești, omule? (GRL.) [cucuiu].

cucuià v. a se cocoța. [V. cucuiu].

cucui⁴ v vz cucuia¹

CUCUIAT, Mold. CUCUIET I. adj. p. CUCUIA: 1 Cocoțat: priveliștea ,,, pe care o vede din locuința-i cucuiată pe deal (DEM.); șezînd cucuiet pe niște buci și molfăind la pere uscate (CRG.) ¶ 2 Plin de cucuie: Cu ochii ceacîri, gura lăbărțată, Fruntea-i ~ă (PANN) ¶ 3 Moțat: Am o găină cucuiată. O țin în cămară încuiată (GOR.), (ghicitoare despre „suflet”). II. CUCUIATA, Mold. CUCUIETA sf. Ⓟ Biserica (clădită de obiceiu în partea cea mai ridicată a satului): a sta la ~, a fi mort (de pe vremea cînd se îngropau oamenii în curtea bisericii); a pune la ~, a da uitării.

CUCUIA vb. v. cățăra, cocoța, ridica, sui, urca.

cucuia vb. v. CĂȚĂRA. COCOȚA. RIDICA. SUI. URCA.

cucuia, cucui, vb. I refl. (reg.) 1. a se cățăra, a se sui, a se cocoța, a se barica. 2. (fig.) a se împopoțona, a se împodobi peste măsură.