CLAMPĂ, clampe, s. f. (Reg.) Clanță. ♦ Limbă de metal care se reazămă pe clempuș pentru a închide ușa. [Var.: cleampă s. f.] – Din clămpăni (derivat regresiv).

clampă¹ sf [At: DR. V, 175 / Pl: ~pe / E: pn klempa] (Îrg) Mârțoagă.

clampă² sf [At: DAMÉ, T. 96 / V: clea~, (reg) cleamcă / Pl: ~pe / E: clamp] (Reg) 1 Clanță. 2 Limbă de metal care se reazemă pe clempuș pentru a închide ușa. 3 Cârligele care leagă jilțul căruței.

❍ CLAMPĂ (pl. – pe) sf. Mold. 1 Clanța ușii: se aține cu mîna pe clampa ușii de la sală (GRL.) ¶ 2 Limba de fier care cade pe clempuș, în încuietoarea primitivă a unei uși (🖼 1278) [germ.].

CLAMPĂ, clampe, s. f. (Reg.) Clanță. ♦ Limbă de metal care se reazemă pe clempuș pentru a închide ușa. [Var.: cleampă s. f.] – Din clămpăni (derivat regresiv).

CLAMPĂ, clampe, s. f. (Mold.) Clanță. Cum puse mîna pe clampă, se repeziră trei dulăi zgrepțănînd portița cu labele. CAMILAR, TEM. 160. Cîinele, bucuros de întoarcerea stăpînului, se duce și deschide clampa ușii cu laba. SADOVEANU, D. P. 91. În odaia viscolită, o mînă fîșîi pe lemnul ușii și pipăi clampa. SADOVEANU, O. II 122. Zgîlțîi de clampa ușii. CONTEMPORANUL, III 921. – Variantă: cleampă (DUNĂREANU, CH. 34, IOSIF, PATR. 41, EMINESCU, O. I 106) s. f.

CLAMPĂ ~e f. Mâner care, prin apăsare, face să acționeze mecanismul de închidere/deschidere a ușii; clanță. ◊ A fi (beat) ~ a fi într-o stare înaintată de ebrietate. /v. a clămpăni

clampă f. Mold. clanța ușei: când aud că sună clampa EM. [Onomatopee].

clámpă f., pl. e (ceh. klampa, pol. rut. klampa, clamp, rudă cu germ. klamm, din klamp, sued. klampi, fr. clamp, cam cu a. î. V. clămpănesc și clanță). Mold. Încuĭetoare (maĭ ales) de lemn. (Cea de fer se numește clanță). – Și cleampă, pl. clempe. V. cîrloanță.

cleampă sf vz clampă

cleámpă, V. clampă.

clampă (reg.) s. f., g.-d. art. clampei; pl. clampe

clampă (reg.) s. f., g.-d. art. clampei; pl. clampe

clampă s. f., g.-d. art. clampei; pl. clampe

clampă, -pe.

clampă, adj. invar. în stare avansată de ebrietate.

CLAMPĂ s. v. clanță, ivăr, încuietoare.

clampă s. v. CLANȚĂ. IVĂR. ÎNCUIETOARE.

clampă, clampe, s.f. (reg.) 1. clanță, ivăr. 2. cal înalt și slab, grebănos.

clámpă, clampe, (cleampă), s.f. (reg.) 1. Clanță. 2. Zăvor la ușă; vârtej; parte de broască în care intră zăvorul; scoabă. – Din ucr. klampa, clamp, cf. germ. Klamm (Scriban); der. regr. din clămpăni (DEX); din clamp „cuvânt care imită zgomotul produs de lovirea a două obiecte din lemn” (MDA).

clampă, clampe, (cleampă), s.f. – (reg.) 1. Clanță. 2. Zăvor la ușă; vârtej (ALRRM, 1971: 265); parte de broască în care intră zăvorul; scoabă. Termen atestat și în Maramureșul din dreapta Tisei. – Din ucr. klampa, clamp, cf. germ. Klamm (Scriban); der. regr. din clămpăni (DEX); din clamp „cuvânt care imită zgomotul produs de lovirea a două obiecte din lemn” (MDA).

clampă, -e, s.f. – 1. Clanță. 2. Zăvor la ușă; vârtej (ALR 1971: 265). – Der. regr. din clămpăni < clam (formă onomatopeică).

cleampă, s.f. – v. clampă („clanță, zăvor”).