CARABĂ, carabe, s. f. 1. (Reg.) Fluier primitiv făcut de copii dintr-o țeavă de soc, din cotorul frunzei de dovleac, din pană de gâscă etc. 2. Tubul cimpoiului asemănător cu fluierul, la care se execută melodia. 3. (Arg.) Palmă (2). – Din sb. karabe.

carabă¹ a [At: HEM 2267/10 / V: căr~ / E: ns cf carabă¹, cătărambă] (Rar; pop; îs) Babă ~ Babă uscată și gârbovită de bătrânețe Si: cotoroanță, hoancă¹, hoașcă.

carabă² sf [At: ALEXANDRIA, 160/21 / V: ~aibă, că~, ~avă, (înv) ~adă / Pl: ~be, ~răbi / E: srb karabe] 1 (Reg) Fluier primitiv pe care și-l fac copiii dintr-o țeavă de soc, din cotorul frunzei de dovleac, din pană de gâscă etc. Si: tilincă. 2 Tubul cimpoiului asemănător cu fluierul, la care se execută melodia Si: hang, bute, cioacă. 3 Pană de gâscă crăpată. 4 (Pex) Cimpoi. 5 (Îs) Umflat~ Umflat ca cimpoiul. Si: căpușă, cimpoi, ciuce, doldora, lubeniță, tobă, țeavă. 6 (Îe) A face pe cineva ~ A face să fie umflat (de mâncare sau din alte cauze). 7 Picior de animal. 8 (Pex) Picior de om. 9-10 (Reg; mpl) Picioare lungi (și dezvelite) de om. 11 (Reg) „Unul din cei trei corni de pe coperișul mutării pe care se bat lețurile”. 12 (Arg) Palmă.

CARABĂ, carabe, s. f. 1. (Reg.) Fluier primitiv pe care și-l fac copiii dintr-o țeavă de soc, din cotorul frunzei de dovleac, din pană de gâscă etc. 2. Tubul cimpoiului asemănător cu fluierul, la care se execută melodia. 3. (Arg.) Palmă (2). – Din scr. karabe.

CARABĂ, carabe, s. f. (Reg.) Fluier primitiv pe care și-l fac copiii din țeavă de soc, din cotorul frunzei de dovleac etc. – Sb. karabe.

carabă (cătărambă) f. cloanță, cotoroanță. [Origină necunoscută].

carábă f., pl. e (sîrb. karabe și carablja). Olt. Munt. Mold. Tilincă de dovleac, de stuf, de cucută saŭ de pană de gîscă. Fluĭeru principal (cu care se armonizează notele) la cimpoĭ. – Și cărabă (Trans.). V. dudă 2, dîrloĭ, bîzoĭ și piscoaĭe.

caradă sf vz carabă¹

caraibă sf vz carabă¹

caravă² sf vz carabă

cărabă sf vz carabă

CARABIȚĂ (pl. -ițe) sf. Trans. = CARABĂ 1.

❍CĂRABĂ, CARABĂ (pl. -ăbi, -abe) sf. 🎼 1 Trans. Băn. Un fel de fluier pe care-l fac copiii din cotorul găunos al foii de dovleac, din țevi de soc, etc. ¶ 2 Trans. Țeava cu găurele de la cimpoiu ¶ 3 Mold. Olten. Fig. Om sau animal umflat, îmbuibat de măncare; (om) sătul de somn ¶ 4 familiar Babă bâtrînă, hîrcă [srb. karabe].

CĂRĂVEIU (pl. -eie) sn. Olten. Băn. 1 Bucată de lemn scurtă (tăiată cu ferestrăul); bucată ruptă din ceva ¶ 2 Olten. Sac scurt ¶ 3 Olten. CIAUȘ. Fig. Om scund [comp. CARABĂ, CARAVĂ].

cărábă, V. carabă.

carabă (fluier, babă) (reg., rar) s. f., g.-d. art. carabei; pl. carabe

carabă s. f., g.-d. art. carabei; pl. carabe

carabă s. f., g.-d. art. carabei; pl. carabe

carabă (carabe), s. f. – 1. Fluier. – 2. Tubul cimpoiului. – 3. Femur. Pare a fi vorba de un cuvînt balcanic, din fondul tracic. Coincide cu sb. karabe „fluier”, carabatak „partea de sus a pulpei de pasăre”; însă nu se poate explica prin sb. (cum susțin DAR și Scriban), deoarece este împrumut în sl. și datorită răspîndirii rom. a cuvîntului și a der. săi. În plus, este cuvînt care a proliferat și în gr., fără ca rădăcina să aparțină acestei limbi, cf. gr. ϰαραβίς „lăcustă”; ϰάραβος „gîndac” și, mai tîrziu, „navă”, care, după Boissacq 411, trebuie să fie cuvînt străin în gr.; ϰαρβατίνη „învelitoare de blană pentru picioare”, a cărui origine este necunoscută, tot după Boissacq 412; ϰαρβατιών „mașinărie de aruncat sulițe”. Toate aceste cuvinte s-ar putea explica pe baza unui cuvînt străin (probabil trac), cu sensul de „tulpină”, apoi devenit „picior”, și poate în legătură cu gr. ϰάλαμος. lat. calamus. Acest ipotetic *caraba nu poate fi gr., căci rezultatul rom. al lui b intervocalic ar fi fost diferit; și, întrucît nu este nici sl., se cuvine să-l atribuim fondului primitiv balcanic. Animalele care au primit nume derivate de la acest cuvînt, se caracterizează, toate, prin faptul că au multe picioare; ϰάραβος „navă” (lat. carabus, de unde sp., cáraba, carabela, cf. rom. corabie) se explică prin aspectul bărcii cu vîsle, care are o oarecare asemănare cu un gîndac. Trecerea semantică de la „fluier” la „os” și „picior” este firească, cf. lat. tibia, fr. flûte, rom. fluier și ciolan. Der. caraban, s. m. (nasicorn); carabană, s. f. (nasicorn; femur); cărăbăni, vb. (a o întinde, a fugi, a dispărea; a da lovituri), cuvînt pe care Pascu, Etimologii, 63, DAR și Scriban îl pun în legătură cu caravană, ipoteză imposibilă istoric și fonetic și care trebuie să se interpreteze ca „a pleca pe picioare”, cf. fr. carapater; cărăbăneală, s. f. (fugă, plecat); carabete, s. m. (larvă de țînțar sau tăune), pe care Diculescu, Elementele, 489, îl pun în legătură cu un gr. *ϰαραββίς, și care este un der. cu suf. -ete, cf. cărete. Din același grup face parte fără îndoială cărăbuș, s. m. (insectă, Melolontha vulgaris), format cu suf. -uș (mr. cărăbuș, megl. carabatšcă, cf. bg. karabacka, care trebuie să provină din rom.), și care prezintă un paralelism perfect cu gr. ϰάραβος. Pentru acest cuvînt rom. s-au sugerat numeroase etimoane. Pușcariu 286 pleacă de la lat. scarabaeus (sard. carrabusu, piem. rabastabüsa, cf. REW 1225), despre care presupune că s-a contaminat cu lat. buscus „pădure”, și propune de asemenea o legătură cu alb. karabuš „rac” (cf. Meyer 177 și Papahagi, Etimologii). REW 1671 presupune un lat. *carabus, pe care el însuși îl califică drept incert cu acest sens, și care n-ar fi dat rezultatul rom. Scriban îl leagă direct de lat. scarabaeus, și Diculescu, Elementele, 487, de un gr. *ϰάρραβος, cu finală expresivă. În sfîrșit, DAR leagă acest cuvînt cu cărăbaș, fără să fie clară rațiunea acestei apropieri. Pare mai sigur să nu îl separăm de caraban sau carabete; caz în care și alb. ar proveni din rom. Var. caradașcă, s. f. (nasicorn) indică o contaminare a lui cărăbuș cu rădașcă. ♦ Caravani, s. m. pl. (pantaloni tipic orientali), din bg. karavani (DAR) și caravei, s. n. (par, băț), folosit în Olt., par a fi în legătură cu același cuvînt primitiv, fără îndoială prin intermediul sl. ♦ Carîmb, s. m. (drug de loitră în care intră spetezele carului; parte a cizmei care îmbracă piciorul de la genunchi la gleznă, în Bucov. și Maram., băț pentru a măsura laptele muls) face parte din aceeași familie, și reprezintă același cuvînt cu infixul nazal vechi (cf. gr. ϰαράμβιος „gîndac” și glosa lui Hesiquio ϰαράμβος, citată de Capidan, LL, II, 224). Ipotezele în legătură cu originea sa sînt și mai numeroase decît în cazul lui cărăbuș; din mag. karina (Cihac, II, 487); de la carri umbo (Philippide, ZRPh., XXXI, 302); din sl. *karǫbŭ „coajă”, provenind din gr. ϰόρυμβος (Weigand, Jb, XVI, 222); din sl. korubati „a dezghioca” (Miklosich, Et. Wb., 132); din lituan. karābas (Scriban, Arhiva, 1921, p. 238); din lat. calamulus cu un b dezvoltat între consoanele rezultatului primitiv *cărîmlu (Pușcariu, Dacor., II, 596; cf. REW 1485); această ipoteză, admisă de Densusianu, GS, 363; Candrea și DAR, prezintă mari dificultăți fonetice (Cf. Graur, BL, V, 91). În sfîrșit, Capidan, LL, II, 224-7, bazîndu-se pe glosa lui Hesiquio menționată, crede că este vorba de un cuvînt anterior introducerii lat. în Dacia. – Cf. încăibăra.

carabă v. cimpoi.

carabă, carabe s. f. 1. palmă dată cuiva. 2. femeie bătrână, babă.

carabă, carabe, s.f. (reg.) 1. fluier primitiv făcut de copii dintr-o țeavă de soc, din cotorul frunzei de dovleac, din pană de gâscă. 2. fluierul de la cimpoi. 3. picior. 4. clanță, cotoroanță.