ȘUGUI vb. (Mold., Ban.) A glumi. A: Norocul ase de aspru cu muritorii șuguiaște, cît, de multe ori, celea ce și cu ochii li-ar înghiți, nici cu nasul nu-i lasă a le mirosi. CI, 96. Mai multu îi videm pre dinșii pierdzînd vremĭa șuguind. NCCD, 328. Să nu șuguiască cu domnii sau cu boierii cei mari. B 1774, 59^v; cf. AP. 1646, 43^r; PSEUDO-E. KOGĂLNICEANU; B 1773, 111^r. ◊ Expr. A nu fi de a șuguire cu cineva = a trebui luat în serios. Nu era de a șuguire cu el. M. COSTIN. C: S(h)eguĕsk. [Jocor]. AC, 367. Shuguiĕsk. Iocor. AC, 372. Variante: șegui (AC, 367). Etimologie: șagă + suf. -ui. Cf. bg. šeguvam se. Vezi și șagă, șăgaci, șeganie, șuguitor. Cf. ș o z i.