știuldic [At: LB / V: (reg) știulbic, stiulbuc, st~, ~ilbic, ~iolbic, ~iol~, ~irbic, ~Ibic, ~Ibiuc, ~Ibuc, ștol~, ștulbic, ștulbiuc, ștu~ sn / Pl: (2-3) ~uri, ~ice / E: fo cf știobâlc] 1 i (Trs) Știobâlc. 2 sn (Reg) Prăjină lungă, cu un capăt în formă de măciucă, folosită de pescari pentru a stârni peștele Si: (reg) ștulbeu. 3 sn (Buc; Mol) Prăjină cu care se împinge luntrea.

stiulbic sn vz știuldic

stiulbuc sn vz știuldic

stiuldic sn vz știuldic

știlbic sn vz știuldic

știolbic sn vz știuldic

știoldic sn vz știuldic

știrbic sn vz știuldic

știulbic sn vz știuldic

știulbiuc sn vz știuldic

știulbuc sn vz știuldic

ștoldic sn vz ștuldic

ștulbic sn vz știuldic

ștulbiuc sn vz știuldic

ștuldic sn vz știuldic

știoldic n. Mold. prăjină cu care pescarul umblă în apă, ca să iasă peștii la leasă sau la vârșie. [Și știulbuc: origină necunoscută].

știulbuc n. V. știoldic.

șteoldíc și ștoldíc (Mold.) și știrbíc (Trans.) n., pl. e (eo dift. ca și’n șteobîlc, amîndoŭă imit.). Un băț c’un disc la capăt cu care pescariĭ, șezînd în luntri, pleoscăĭesc în apele maĭ adîncĭ ca să alunge peștiĭ spre năvoade și alte capcane. (La apele maĭ micĭ prăjină de scornit peștiĭ din ascunzătorĭ). – Și șchĭolghíc (Nț.).

știrbíc, V. șteoldic.

știuldic², știuldicuri și știuldice, s.n. (reg.) 1. prăjină lungă pe care pescarii o folosesc pentru a stârni peștii spre plase. 2. prăjină cu care se împinge luntrea în bălțile mai puțin adânci.