ÎNVELITOARE, învelitori, s. f. 1. Obiect sau strat de material care servește la învelit, la acoperit, la înfășurat sau la împachetat. Se răsfățau printre hîrtii aurii și argintate, alcătuite din învelitorile cine știe cîtor sute de bomboane, niște bolovani de piatră. GALAN, B. I 235. Te poți acoperi cu o brazdă de iarbă și ce învelitoare îți mai trebuie? CAMILAR, N. II 302. ♦ Plapumă; cuvertură, velință. Uitîndu-se la învelitoarea cu care dormise acoperit, văzu că e de catifea stacojie. CARAGIALE, P. 132. 2. Strat de țiglă, tablă etc. care constituie partea de deasupra a unui acoperiș, pentru a feri construcția respectivă de intemperii; p. ext. acoperiș. V. înveliș. Treizeci de ani cutreierase Muntele și Balta, își croise nelegiuită cale prin învelitori și prin ferestre și-și rîsese de sumedenie de poteri. GALACTION, O. I 249. (Cu pronunțare regională) Pardoseala era de cleștar, iară învălitoarea... de plumb. ISPIRESCU, L. 294. 3. Hîrtie cu care este învelită o carte; copertă, scoarță. Lîngă ușă, risipite pe-o masă, cărțulii subțiri, cele mai multe cu învelitoare roșie, și un ziar: «Romînia Muncitoare». PAS, Z. I 316. 4. Față de masă. Mama să vă cumpere unt și să vă servească ceaiul în curte, la o masă cu-nvelitoare albă. PAS, Z. I 22. Masa de sufragerie cu învelitoarea de mușama. C. PETRESCU, C. V. 176. – Pl. și: învelitoare (D. ZAMFIRESCU, R. 171).