ÎNVELI, învelesc, vb. IV. Tranz. 1. (Urmat de determinări introduse prin prep. «cu») A acoperi; (urmat de determinări introduse prin prep. «în») a înfășura. A învelit copilul cu plapuma. A învelit pachetul în hîrtie. ▭ Ofițerul de cuart, învelit în mantaua de ploaie, controlează cercetător busola. BART, S. M. 16. A întîlnit doi tineri călări, care se îndreptau în fuga cailor spre dealul Catalinei, din care a cunoscut pe Dragomir curteanul, iar pe celălalt nu l-a putut videa, fiind învelit cu mantaua. NEGRUZZI, S. I 108. ◊ Fig. [Boul] pornește cu pași grei, se apropie de stăpîn, pînă cînd îl învelește în umbra trupului lui trudit, ca într-o pînză răcoroasă. GÎRLEANU, L. 39. (Fără determinare) Soarele e galben, norii-l învelesc, Rîurile albe în sînge roșesc. BOLINTINEANU, O. 10. ◊ Refl. De foame ar fi ce-ar fi, Dar n-am cu ce mă-nveli. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 464. (Cu pronunțare regională) Făt-Frumos își spălă fața în baia de lacrîmi, apoi învălindu-se în mantaua ce i-o țăsuse... se culcă. EMINESCU, N. 29. ♦ (Cu privire la cărți sau caiete) A acoperi scoarțele cu hîrtie; a îmbrăca. 2. (Cu privire la case) A acoperi cu țiglă, tablă etc. Casa noastră e învelită cu șindrilă. STANCU, D. 295. Casele învălite cu argint... strălucea la soare. ISPIRESCU, L. 300. 3. (Cu privire la foc) A acoperi cu un strat de pămînt, de cenușă etc., pentru a face să ardă mocnit; a învălui. Focul e-nvelit pe vatră, Iar opaițele-au murit Și prin satul adormit Doar vrun cîne-n somn mai latră Răgușit. COȘBUC, P. I 48.