întîmpina, tîmpină TDRG presupunea că întîmpina e moștenit, dar toate dicționarele ulterioare (și DU, care e anterior) recunosc în acest verb un derivat de la tîmpină, iar acesta e explicat printr-un slav neatestat тѫпанъ, alături de тимпанъ, care a dat în romînește timpină. În realitate, forma neatestată, reconstruită pe baza formelor slave moderne, este suficientă pentru a explica ambele forme romîne, dacă ținem seamă de corelația de timbru. Pentru formarea verbului, procesul semantic e clar : „a ieși în calea cuiva cu tobe”. Dar conform teoriei expuse în SCL, IX (1958), p. 309-314, la verbele de conjugarea I se păstrează ă după consoană labială și înaintea silabei finale, prin urmare de la tîmpănă am fi așteptat a întâmpăna. De fapt, aceeași problemă se pune și pentru substantiv : de ce tîmpină și nu tîmpănă (care există, dar nu e general) ? Pentru că cuvîntul era folosit mai mult la plural și corelația de timbru a modificat la plural vocala ă în e, apoi, prin analogie, s-a modificat și singularul. Pornind de la v. sl. тѫпанъ putem explica pe i din prima silabă a lui timpină, pe cînd pornind de la тимпанъ, nu putem explica pe î din tîmpină. La baza verbului a stat pluralul substantivului (cum spune și DU).