ÎNMĂRMURI, ÎMMĂRMURI (-uresc) I. vb. intr. A rămînea pe loc, nemișcat, înțepenit (de uimire, de spaimă, etc.), a încremeni, a înlemni: împăratul socru rămase îmmărmurat, cînd văzu atîta vrednicie (ISP.); înmărmuriră spămîntate de ce le văzură ochii (DLVR.). II. vb. tr. A uimi, a face să încremenească de mirare: adesea înmărmurea pe iscusiții ei judecători (ODOB.) [marmură].