ÎMPĂCA (-pac) I. vb. tr. 1 A face pace între unul și altul, a împăciui: erau certați, dar i-am împăcat; văzînd noi că era cît pe ce să se încăiere la bătăie, ne punem la mijloc și-i împăcăm (CRG.) ¶ 2 A mulțumi, a face să fie mulțumit, a satisface: nu poți ~ toată lumea; Postind și făcînd păcate, pe Dumnezeu nu-l împaci (PANN) ¶ 3 A potoli, a liniști: copilul se puse pe plîns, de n’a putut nici un vraciu să-l împace (ISP.). II. vb. refl. 1 A face pace cu altul, a se împăciui: pasă întîiu de te împacă cu fratele tău, și atunci îți dai darul tău lui Dumnezeu (PRV.-MB.) ¶ 2 A trai în bună pace: zece Români pot ședea într’o casă, că se împacă, dar două femei ba (ZNN.) ¶ 3 A se mulțumi, a fi satisfăcut: nu mă pot împăca cu starea aceasta de lucruri; nu putea să se împace cu gîndul ca Marte să-și aleagă alt soț (SLV.) ¶ 4 A se potoli, a se liniști ¶ 5 A cădea la învoială, a se înțelege: oiu vedea eu ce treabă-i face, și ne om ~ noi (CRG.) [lat. *impacare].