ticui [At: CIAUȘANU, GL. / Pzi: 3 ticuie / E: tic³ + -ui] 1 vi (Reg; d. găini) A ciuguli (1). 2 vrr (Olt; d. porci) A se împunge cu râtul.

ciclău sn vz țiclău

țichileu sn vz țiclău¹

țiclaură^[1] sf vz țiclău¹

țiclău¹ [At: (a. 1759) URICARIUL VIII, 7 / V: (reg) țigl~ (Pl: țiglăi), ~cleu, țichileu (Pl: țichileie, țichileuri), țighileu sn, ~laură^[1] (Pl: țiclăuri) sf, țuc~, cic~ sn / Pl: ~ri / E: țiclă¹ + -ău] 1 sn (Mol; Trs) Vârf de deal, de munte, ascuțit și înalt Si: cucă⁵ (3), pisc², titilă, țanc³ (1), țăcălie (6), țicău (1), țiclă¹ (1), țiclet, țiclie (4), țicloi³ (2), ticlui (1), țicmă (1), țicmău (1), țicui (1), țifereie, țiflan (1), țiflă¹ (1), țifleică (1), țifleu¹ (1), țiflic (1), țigmandău (1), țiu³ (1), țucudan, țuculeu (2), țugui¹ (1), țuhan², țuhă (1), țuhău (1), țuțudan¹ (1), țuțui¹ (1), țuțulă (1), țuțur² (1). 2 sn (Mol; Trs) Creastă ascuțită a unui munte, a unui deal. 3 sn (Mol; Trs) Vârf ușor rotunjit de deal sau de munte Si: țanc³ (2), țic⁴ (2). 4 sn (Mol; Trs) Deal mai înalt decât cele din împrejurimi. 5 sn (Mol; Trs) Stâncă ascuțită și înaltă Si: țicmă (4), țiflan (3), țigmandău (3), țiu³ (2), țugui¹ (9). 6 sf (Reg; îe; îf țâclaură) A se duce la țâclaură A se duce undeva foarte departe. 7 sn (Reg; fam; îae) A se duce la dracu-n praznic. 8 smp (Glg; îf țiglăi) Alunecări de teren de mari dimensiuni, în formă de movile. 9 smp (Glg; îaf) Martor de eroziune diferențiată cu aspect de turn de cetate.

țicleu sn vz țiclău¹

țicui sn [At: COMAN, GL. / Pl: ~e, ~uri / E: țic⁴ + -ui] (Trs) 1 Țiclău¹ (1). 2 Muchie de deal. 3 Dâmb înalt.

țighileu sn vz țiclău¹

țiglău¹ sm vz țiclău¹

țuclău sn vz țiclău¹

❍ȚICLĂU, ȚÎCLĂU (pl. -ăuri) sn. Mold. Trans., ȚICLĂ, ȚÎCLĂ (pl. -le) sf. Maram. 🌍 Pisc, vîrf de munte, stîncă foarte ascuțită și înaltă (ȘEZ.) [comp. ȚIGLĂ, ȚIGLĂU].

ȚUGUIU (pl. -uiuri) sn. 1 🌐 Pisc de munte de formă conică: ne-arată la stînga ’n fund, printre cheliile munților, un ~ mai depărtat, aurit de razele soarelui (VLAH.) ¶ 2 Ori-ce obiect mai ridicat, de fromă conică; con: fă stogul cu ~... să nu-l strice ploaia (RV.-CRG.) [comp. ȚUGLUIU, ȚUCLUIU, ȚUCLĂU, ȚICLĂU].

ȚICLĂU, țiclăuri, s. n. Stîncă ascuțită și înaltă; vîrf de munte sau de deal; pisc. Spuneau bătrînii că în țiclăul de lîngă comuna Tătăruși, demult a fost un balaur. ȘEZ. III 111.

ȚICUI, pers. 3 țicuiește, vb. IV. Intranz. (Despre undițe) A se mișca atunci cînd peștele mușcă din momeală; a zvîcni. Cînd peștele mușcă din nadă, atunci bucățica de papură care plutește la suprafață se mișcă – se zice că undița țicuiește – și pescarul, observînd, o smuncește repede afară. ANTIPA, P. 299.

ȚICLĂU ~ri n. reg. Stâncă ascuțită pe vârful unui munte sau deal. /<ung. szikla

A ȚICUI pers.3 ~iește intranz. reg. (despre pluta undiței) A se mișca brusc, când peștele apucă nada. /Orig. nec.

țiclău n. pisc de munte. [Cf. țucluiu].

țiclăŭ n., pl. ăĭe (ung. szikla, stîncă, care e înrudit cu sas. zickle. Cp. și cu Ceahlăŭ, un pisc în Mold., cu Țicăŭ, o mahala pe o rîpă a Ĭașilor, cu țigăŭ, și cu cĭocălăŭ). Nord (Dac. 3, 747). Pisc de munte. Momic, holm mic. – În Trans. țiglăŭ (BSG. 1928, 130 și 136). Și țigmăŭ (Nț.).

țiglăŭ, V. țiclăŭ.

țigmăŭ, V. țiclăŭ.

țiclău (reg.) (desp. ți-clău) s. n., art. țiclăul; pl. țiclăuri

țicui (a ~) (reg.) vb., ind. prez. 3 sg. țicuiește, 3 pl. țicuiesc, imperf. 3 sg. țicuia; conj. prez. 3 să țicuiască

!țiclău (reg.) (ți-clău) s. n., art. țiclăul; pl. țiclăuri

țicui (a ~) (reg.) vb., ind. prez. 3 sg. țicuiește, imperf. 3 sg. țicuia; conj. prez. 3 să țicuiască

țiclău s. n. (sil. -clău), art. țiclăul; pl. țiclăuri/țiclăie

țicui vb., ind. prez. 3 sg. țicuiește, imperf. 3 sg. țicuia; conj. prez. 3 sg. și pl. țicuiască

ȚICLĂU s. v. creastă, creștet, culme, pisc, scorțar, vârf.

ȚICUI vb. v. mișca, zvâcni.

țiclău s. v. CREASTĂ. CREȘTET. CULME. PISC. SCORȚAR. VÎRF.

țicui vb. v. MIȘCA. ZVÎCNI.

ticui, pers. 3 ticuie, vb. IV (reg.) a ciuguli (găina); a se lovi, a se împunge cu râtul (porcii).

țiclău, țiclaie și țiclăuri, s.n. (reg.) 1. vârf de munte sau de deal înalt; pisc. 2. alunecare de teren.

țiclui, țicluș, țicman, țicmăn, țicui, s.n.; țicmă, s.f. (reg.) vârf ascuțit de deal, de stâncă.