SURUGIU, surugii, s. m. 1. Vizitiu care conducea (călare pe unul din cai) diligențele sau echipajele boierești de altădată. Vizitiul dădu îndemn; surugiii puseră pinteni și pocniră din harapnice. Rădvanul se zgudui și porni, huruind și clătinîndu-se în curelele lui. SADOVEANU, F. J. 451. La zile anumite sta-ntr-o piață O veche diligență-ncăpătoare. Cu surugiii sprinteni de-a călare. ANGHEL-IOSIF, C. M. II 160. Hai, iubită, la plimbare, Caii mușcă-a lor zăbale, Surugiul e călare. ALECSANDRI, O. 169. La vizitii poruncea: Voi, vizitiilor, Și voi, surugiilor, Gătiți trăsura, Să punem pe Lina. PĂSCULESCU, L. P. 158. 2. Vizitiu (2).