SORBITURĂ, sorbituri, s. f. 1. Faptul de a sorbi, sorbire, absorbire. Simți că un oarecare lucru, un fel de sorbitură îl trăgea și îl tot mișca din loc... unde venea, măre vericule, asupra lui năbădăioasa de scorpie, și tot sugea văzduhul, ca să tragă într-însa și pe bietul George. ISPIRESCU, L. 138. Trăgînd din cînd în cînd, cu sorbituri zgomotoase, cîte o gură din cafeaua și berea ce li sta dinainte. EMINESCU, N. 37. ♦ Cantitate de lichid sorbit dintr-o dată; înghițitură, dușcă. O dată cu primele sorbituri șirul vorbelor începea a curge. ARDELEANU, D. 26. Fragedul arhaism al acestui «cîntic de lume» va fi ca o sorbitură de apă limpede și răcoroasă. ODOBESCU, S. III 122. ◊ Loc. adv. Dintr-o (singură) sorbitură = dintr-o singură înghițitură, dintr-o dată. Mă roșii ca focul, și dintr-o sorbitură înghiții tot salepul. DELAVRANCEA, H. T. 282. Setilă, dînd fundurile afară la cîte o bute, horp! ți-o sugea dintr-o singură sorbitură. CREANGĂ, P. 261. 2. (Regional) Mîncare lichidă; zeamă, ciorbă, supă; sorbeală. O femeie c-o oală, în care avea și ea, sărmana, ceva sorbitură. MARIAN, O. I 229. Cum s-a pus sorbitura, toți cei adunați se așază la masă. id. NA. 230.