SFÎRC, sfîrcuri, s. n. 1. Vîrful elastic, moale sau cartilaginos al anumitor organe. Femeia își făcu loc alături de dînsul, astupînd gura copilului cu sfîrcul pieptului. REBREANU, I. 34. Foc îmi ieșea din sfîrcurile urechilor și mînile îmi erau înghețate. VLAHUȚĂ, O. A. 344. Bastonul... nu atinse decît ușor sfîrcul urechii amicului nostru. CARAGIALE, M. 91. ♦ Tendon cartilaginos care leagă între ele diferite oase ale corpului; zgîrci. Coastele sînt legate de osul spinării prin sfîrcuri, ca să se poată mișca. La TDRG. 2. Vîrful flexibil al mustăților, al cozii animalelor și, prin analogie, al unui bici. Mustața căruntă îi era răsucită și întărită cu săpun la sfîrcuri. SADOVEANU, O. VI 343. S-a așezat jos, privind mulțimea și legănîndu-și sfîrcul de coadă copoiesc. POPA, V. 109. Călușeii, atinși cu sfîrcul biciului, porniră pe podul de gheață. SANDU-ALDEA, U. P. 34. ♦ (Rar) Vîrful altor obiecte. Se culcă cu soarele la sfîrcul opincilor. GALACTION, O. I 46. Norii se grămădeau unul peste altul pe muchea dealurilor, zdrențuindu-se în treacăt de sfîrcurile brazilor. La TDRG- Ci mai tare mi-l bătea... Cu sfîrcul paloșului. TEODORESCU, P. P. 542.