romană a [At: LTR² 286 / Pl: ~ne / E: fr romaine] (Îs balanță ~) Balanță formată dintr-o pârghie cu brațe neegale, mobilă în jurul unui ax orizontal, pe brațul mai lung și gradat alunecând o greutate care echilibrează obiectul de cântărit prins de capătul brațului mai scurt.

ROMANĂ adj. balanță ~ (și s. f.) = balanță dintr-o pârghie cu brațe neegale, mobilă în jurul unui ax orizontal, pe brațul mai lung și gradat. (< fr. romaine)

GRECO-ROMAN, -Ă, greco-romani, -e, adj. Care ține de epoca vechii Grecii și a Imperiului Roman, privitor la vechea Grecie și la Imperiul Roman. ◊ Lupte greco-romane v. luptă – Din fr. gréco-romain.

ROMAN², -Ă, romani, -e, s. m. și f., adj. I. S. m. și f. 1. Persoană care făcea parte din populația Imperiului Roman și care se bucura de drepturi depline de cetățenie. 2. Locuitor al Romei. II. Adj. Propriu Romei antice sau imperiului întemeiat de Roma, care se referă la Roma, care aparține Romei. ◊ Cifre romane = cifre reprezentate prin litere sau combinații de litere din alfabetul latin. Biserica romană = Biserica catolică; catolicism. – Din lat. romanus.

greco-roman, ~ă a [At: DIONISIE, C. 211 / Pl: ~i, ~e / E: grec + roman] 1 Care ține de epoca vechii Grecii și a Imperiului Roman Si: : (îvr) greco-romeu (1). 2 Privitor la epoca vechii Grecii și la Imperiul Roman (2) Si: (Îvr) greco-romeu (1-2). 3 (Îs) Lupte ~e Luptă în care este permisă doar apucarea de deasupra centurii și în care sunt interzise procedeele făcute cu picioarele.

roman³, ~ă [At: (a. 1660-1680) GCR I, 176/22 / Pl: ~i, ~e / E: lat romanus, -a, -um, fr roman, romain, it romano] 1-4 smf, a (Persoană) care facea parte din populația de bază a Imperiului Roman (9) sau era originară de acolo (și care se bucura de drepturi depline de cetățenie). 5 smf Persoană care facea parte din Sfântul Imperiu Roman de națiune germană. 6 smf Populația, poporul Imperiului Roman de națiune germană. 7 smf Locuitor al Romei. 8 a Originar din Roma sau din Imperiul Roman. 9 a Care aparține Romei, Imperiului Roman sau romanilor. 10 a Referitor la Roma, la Imperiul Roman (8) sau la romani (3) Si: (înv) râmlean, râmlenesc, romaicesc, romanesc², romanicesc. 11 a Specific Romei sau Imperiului Roman. 12-13 sn, a (Îoc arab; șîs cifre ~e) (Cifre) reprezentate prin litere din alfabetul latin. 14 a (Șîs litere ~) Litere latine. 15 a (Îs) Biserica ~ă Biserica catolică. 16 a Romano-catolic. 17 smf Un fel de cadril, care a devenit apoi dans popular. 18 sm (Trs) Dansul călușarilor. 19 sm Melodie pe care se dansează romanii 20 sfp Sandale cu talpa subțire. 21 sfp Sandale de lemn.

ROMAN², -Ă, romani, -e, s. m. și f., adj. I. S. m. și f. 1. Persoană care făcea parte din populația de bază a statului roman și care se bucura de drepturi depline de cetățenie. 2. Locuitor al Romei. II. Adj. Propriu Romei antice sau imperiului întemeiat de Roma, care se referă la Roma, care aparține Romei. ◊ Cifre romane = cifre reprezentate prin litere din alfabetul latin. Biserica romană = Biserica catolică; catolicism. – Din lat. romanus.

GRECO-ROMAN, -Ă, greco-romani, -e, adj. Care ține de epoca vechii Grecii și a Imperiului Roman, privitor la vechea Grecie și la Imperiul Roman. – Din fr. gréco-romain.

GRECO-ROMAN, -Ă, greco-romani,-e, adj. Care se referă la epoca vechii Grecii și a Imperiului Roman. Civilizația greco-romană.

ROMAN², -Ă, romani, -e, adj. Propriu Romei antice sau imperiului întemeiat de Roma. Ard albastrele armure ale zeilor romani. EMINESCU, O. IV 136. ◊ Cifre romane (spre deosebire de cifre arabe) – cifre reprezentate prin litere din alfabetul latin (și folosite astăzi mai ales pentru redarea numeralelor ordinale). Biserică romană = biserică catolică; catolicism. Balanță romană v. balanță.

ROMAN³, -Ă, romani, -e, s. m. și f. 1. Persoană care făcea parte din populația statului roman și care se bucura de drepturile de cetățenie. Cucerirea Daciei de către romani. ▭ Sînt roman din Dacia Transcarpatină. ALECSANDRI, T. I 247. 2. Locuitor al Romei (antice sau moderne).

ROMAN, -Ă adj. Propriu Romei antice sau Imperiului roman. ♦ (Despre caractere tipografice) Format din linii perpendiculare și unghiuri drepte. ♦ Cifre romane = cifre reprezentate prin litere sau combinații de litere. ♦ Arta romană = arta dezvoltată în Roma antică și apoi în Imperiul roman între sec. IV î.e.n. și IV e.n., care se caracterizează în arhitectură prin edificii grandioase de o mare diversitate, în sculptură cultivînd cu precădere portretul puternic individualizat, iar în pictură prin ansambluri de frescă și de mozaic cu tematică bogată. ♦ Balanță romană = balanță formată dintr-o pîrghie cu brațe neegale, mobilă în jurul unui ax orizontal, pe brațul mai lung și gradat alunecînd o greutate care echilibrează obiectul de cîntărit. // s.m. și f. 1. Persoană care făcea parte din populația de bază a statului roman. 2. Locuitor al Romei. [< lat. romanus, cf. fr. romain, it. romano].

GRECO-ROMAN, -Ă adj. 1. referitor la civilizația grecilor și romanilor. 2. lupte ~e = varietate de lupte care nu admit prinderea, decât de sub centură, și exclud loviturile la judo sau catch. (< fr. gréco-roman)

ROMAN², -Ă I. adj., s. m. f. (locuitor) al Romei antice. II. adj. 1. din Imperiul Roman. ◊ (despre caractere tipografice) din linii perpendiculare și unghiuri drepte. ♦ cifre ~e = cifre prin litere sau combinații de litere; biserica ~ă = biserica catolică; catolicism. 2. limbă romanică populară vorbită de vechii francezi (înainte de sec. IX). 3. arta ~ă = arta dezvoltată în Roma antică și apoi în Imperiul Roman, caracterizată în arhitectură prin edificii grandioase de o mare diversitate, în sculptură cultivând cu precădere portretul puternic individualizat, iar în pictură prin ansambluri de frescă și de mozaic cu tematică bogată. (< lat. romanus)

GRECO-ROMAN ~ă (~i, ~e) Care ține de vechea Grecie și de Imperiul roman; propriu vechii Grecii și Imperiului roman. /grec + roman

ROMAN³ ~ă (~i, ~e) 1) ist. Care aparținea Imperiului Roman sau populației lui; din Imperiul Roman. ◊ Cifre ~e cifre reprezentate prin litere din alfabetul latin. Biserică ~ă biserică catolică. 2) Care aparține Romei; din Roma. /<lat. romanus

greco-roman a. relativ în acelaș timp la Greci și la Romani: mitologie greco-romană.

Imperiu n. Imperiul Roman, fundat de August (29 a. Cr.), fu împărțit la moartea lui Teodosiu (395) în două: Imperiul de Occident, distrus de barbari (476) și Imperiul de Orient (bizantin), subzistă până la luarea Constantinopolii de Turci (1453); Imperiul romano-germanic (sfântul), fundat de Otton (962), încetă de a mai exista cu abdicarea împăratului austriac Francisc II (1806) și fu reconstituit de regele Prusiei Wilhelm III; Imperiul latin, fundat la Constantinopole în 1204 de Balduin de Flandra, căpetenia cruciaților, fu distrus în 1261; Imperiul româno-bulgar, Stat format în sec. XII prin unirea Vlahilor cu Bulgarii: el susținu lupte numeroase cu imperiul bizantin și atinse culmea cu împăratul Ioanițiu; decăzând după moartea acestuia, imperiul româno-bulgar continuă a subzista până la bătălia dela Cossova (1339). Imperiul Ceresc, numele ce Chinezii dau țării lor.

roman a. 1. ce ține de Roma antică: senatul roman; 2. ce ține de Roma modernă, centru al catolicismului: Biserica romană; 3. cifre romane, litere întrebuințate de Romani pentru a indica numere; 4. se zice de stilul medieval ce a precedat pe cel gotic, caracterizat prin bolți pe deplin arcate. ║ m. locuitor din vechea Roma: Romanii stăpâneau lumea întreagă.

*gréco-román, -ă adj. Relativ și la Grecĭ și la Romanĭ: civilizațiunea greco-romană.

2) *román, -ă adj. (lat. romanus, d. orașu Roma. V. român). Al vechiĭ Rome: republica romană. Al vechĭuluĭ imperiŭ roman: Dacia a fost provincie romană. Demn de vechiĭ Romanĭ: virtute romană. Catolic: biserica romană. Al Romeĭ actuale: primăria romană. Cifre romane, cifre latine (I, V, X, L, C, D, M = 1, 5, 10, 50, 100, 500, 1000). Arhitectură romană, stilu cu bolte deplin arcate (toscan și compus), care a precedat stilu gotic în evu mediŭ. Școala romană (în pictură), școala luĭ Perugino († 1524). Limbile romane, limbile romanice. S. m. și f. (lat. Romanus). Locuitor din Roma saŭ din imperiu roman: Romaniĭ aŭ stăpînit întreaga lume cunoscută de ceĭ vechĭ. – Arta Romană, arta care, derivată direct din arta latină, se inspiră din stilu bazilicilor și orașelor latine. Edificiile fură maĭ întîĭ acoperite c’o construcțiune de lemn; bolta n’a apărut de cît în seculu X, și maĭ întîĭ în Achitania. Afară de elementele antice, în arta romană se află și elemente orientale și bizantine. Preocupaâĭ să ușureze suporturile să facă echilibru împingeriĭ boltelor pe zidurile laterale, arhitecțiĭ dădură tot maĭ multă importanță stîlpuluĭ (coloaneĭ) și arculuĭ, inventară împărțirea bolteĭ în treĭ (așa numitu trifórium, adică „cu treĭ ușĭ”) și admit și cúpola bizantină pe așa numitele „pendentive”, adică partea bolțiĭ sferice dintre marile arcurĭ ale domeĭ. Zidurile, foarte groase și cu puține ferestre, îs sprijinite de alte zidurĭ construite ca niște proptele. Spațiu interior e strîmt, ĭar planu bazilicilor romane ĭa forma uneĭ crucĭ. Ușile și ferestrele îs de ordinar în semicerc orĭ semicerc cu prelungirĭ paralele. Maĭ ales în detaliile decorațiuniĭ interioare fantazia îșĭ dădu drumu. Arta romană se dezvoltă, începînd din seculu XI, maĭ ales grație ordinelor călugăreștĭ. Principalele școale de arhitectură aŭ fost: cele din Cluny saŭ Burgundia (biserica din Vézelay), din Auvernia (Sfîntu Sernin din Tuluza, Sfîntu Trofim din Arles), din Périgord (Sfîntu Front din Périgueux), din Poitou (bisericile din Poitiers) și din Normandia (bisericile din Caen, Evreux, Rouen, Bayeux).

greco-roman adj. m., pl. greco-romani; f. greco-romană, pl. greco-romane

roman¹ adj. m., s. m. (persoană), pl. romani; adj. f., s. f. romană, pl. romane

roman² (operă literară) s. n., pl. romane

greco-roman adj. m., pl. greco-romani; f. greco-romană, pl. greco-romane

roman¹ (referitor la Roma) adj. m., s. m., pl. romani; adj. f., s. f. romană, pl. romane

greco-roman adj. → roman

roman s. m. (persoană), adj. m., pl. romani; f. sg. romană, g.-d. art. romanei, pl. romane

Roman sb. (un Roman), roman adj. (dreptul roman).

ROMAN s., adj. 1. s. (înv.) râmlean, rumân. (Împăratul Dioclețian era ~.) 2. adj. (înv.) râmlean, râmlenesc, romaicesc, romanesc, romanicesc. (General ~; consul ~.) 3. s., adj. latin. 4. adj. v. catolic.

ROMAN s., adj. 1. s. (înv.) rîmlean, rumân. (Împăratul Dioclețian era ~.) 2. adj. (înv.) rîmlean, rîmlenesc, romaicesc, romanesc, romanicesc. (General ~; consul ~.) 3. s., adj. latin. (Populația ~.) 4. adj. (BIS.) catolic, papal, romano-catolic, (rar) latin, (astăzi rar) papist, (înv. și reg., mai ales în Transilv.) papistaș, papistășesc. (Biserica ~.)

romană, școala ~ 1. Etapă culminantă în istoria polifoniei* vocale constituită prin activitatea desfășurată la Roma în sec. 16 de un număr de compozitori italieni (între care se detașează venețienii Francesco d’Ana și Constanzo Festa) și reprezentată de strălucita creație a lui Giovanni Pierluigi da Palestrina. Școala polif. romană asimilează, pe de o parte, cuceririle tehnicii contrapunctice* ale școlii neerlandeze* și, pe de altă parte, scriitura omofon-polifonică specifică școlii venețiene* și tendința spre o linie melodică bine conturată, plastică, proprie muzicii it. în general. Creația lui Palestrina cuprinde 93 de misse* (pentru 4-8 voci), 139 motete*, lamentații*, imnuri (1), litanii, 2 volume de madrigale* religioase și mai multe madrigale laice și cântece polif. Stilul contrapunctic palestrian se evidențiază prin tendința spre echilibru care domină toate planurile discursului muzical [melodia*, ritmul*, armonia (III, 1), sistemul modal]. Astfel, atât în alcătuirea liniei melodice cât și în construcția ritmică funcționează legi de compensație; planul vertical realizează acorduri* consonante*, disonanțele* fiind tratate cu precauție; modurile (I, 3) utilizate sunt cele diatonice* admise în muzica bis. catolice (cu predilecție modurile ionic, mixolidic, doric, frigic, eolic). Palestrina cultivă intens scriitura imitativă*, frazele* cu dimensiuni reduse; fixează formule cadențiale [v. cadență (1)] bazate pe relația V (acord major) – I, cu întârzieri* tipice, element important în cristalizarea ulterioară a funcțiunilor* determinante ale tonalității (1). În tratarea textului literar se urmărește reliefarea valorii sale expresive. Legile de compoziție (2) fixate prin creația lui Palestrina guvernează multă vreme polif. voc. 2. Școală muzicală constituită în sec. 17, importantă pentru dezvoltarea operei*, caracterizată prin predilecția pentru somptuozitate, varietate, prin creșterea ponderii acordate corului* și prin introducerea în textul muzical a ariei* ca element de sciziune în cadrul desfășurării recitar cantando (v. camerata florentină). Reprezentanți ai școlii romane de operă sunt S. Landi, M. Rossi, M. Marazzoli ș.a.

cantilena romana v. cantus planus.

cânt roman v. cantilenă (II); gregoriană muzică; liturghie; misă.

Clement Romanul, papă al Romei (92-101 d. Hr.), părinte apostolic și unul dintre primii urmași ai apostolului Petru. Opera sa autentică este Scrisoarea întâi către corinteni, care are ca temă centrală ierarhia ca autoritate indiscutabilă în conducerea Bisericii, fiind de origine divină. Este sărbătorit la 24 noiembrie.

Dima Romanul (sec. 17) zugrav; împreună cu Gheorghe Grecul a pictat bis. schitului Topolnița, jud. Mehedinți, în 1673. Exponent al tradiției de artă postbizantină, în varianta autohtonă și originală a Țării Românești.

CLEMENT ROMANUL (sec. 1-2), teolog creștin. Părinte apostolic. Episcop al Romei. A îndemnat comunitatea din Corint la păstrarea unității în jurul bisericii („Scrisoare către corintieni”).

IMPERIUL BIZANTIN (IMPERIUL ROMAN DE RĂSĂRIT), stat creat prin împărțirea definitivă a Imp. Roman la moartea lui Theodosie cel Mare (395) între cei doi fii ai săi, Arcadiu (Răsărit) și Honoriu (în Apus). Capitala la Bizanț (Constantinopol), de unde și denumirea. S-a menținut până în 1453 (căderea Constantinopolului sub turci). În perioada de maximă expansiune a cuprins hotarele sale actualul teritoriu al Turciei, Georgiei, Armeniei, Siriei, Iordaniei, Libanului, Israelului, Egiptului, precum și țărmul de N al Africii, S Pen. Iberice, ins. Mallorca, Corsica, Sardinia, Sicilia, Pen. Italică, Albania, Iugoslavia, Bulgaria, SE României (Dobrogea), Grecia și Cipru. Iustinian I (527-565), considerându-se continuatorul împăraților romani, a încercat să restabilească vechiul imperiu, cucerind Africa de Nord (533-534), Pen. Italică (535-555) și SE Spaniei (554), și să refacă unitatea lumii mediteraneene. După îndelungatele războaie cu persanii, începând cu sec. 7, I.B. se confruntă cu intensificarea atacurilor slavilor, bulgarilor și, în special, cu ale arabilor, care au cucerit Mesopotamia, Siria, Palestina și Egiptul. În se.c 8-9 I.B. a fost zguduit de lupta dintre iconoclaști și iconoduli. Procesul de destrămare a obștilor și transformare a membrilor acestora în șerbi (perieci) de către marii proprietari funciari (dinații), tendință temporar stăvilită de politica împăraților din dinastia macedoneană, s-a accentuat, astfel că în sec. 9-11 marea proprietate de pământ a devenit dominantă. În această perioadă au avut loc numeroase mișcări sociale sau erezii, ca aceea a pavlicienilor (sec. 7-9). Vasile II Bulgaroctonul a recucerit Bulgaria (1018), care a rămas în stăpânirea I.B. până în 1185-1186 (când s-a eliberat, ca urmare a răscoalei conduse de frații vlahi Asan și Petru), i-a învins pe arabi și a dat Imperiului cea mai mare extensiune. Din sec. 11, I.B. a intrat în perioada fărâmițării feudale și a luptelor dintre marii seniori, care au dus la slăbirea sa considerabilă. Spre sfârșitul sec. 11, a fost pierdută aproape întreaga Asie Mică, cucerită de turcii selgiucizi, iar ultimele posesiuni din S Italiei au fost cucerite de normanzi (1071). În sec. 12, a cunoscut un reviriment temporar. Conflictele cu Occidentul și Marea Schismă (1054) dintre Biserica catolică și cea ortodoxă au dus la cucerirea Constantinopolului (1204) de către participanții la a patra cruciadă (1202-1204), ajutați de venețieni, și la crearea Imperiului latin de Constantinopol (1204-1261). În terit. necucerite de cruciați s-au pus bazele Despotatului de Epir, ale Imp. de Trapezunt și ale Imp. de la Niceea. În 1261, împăratul de la Niceea, Mihail VIII Paleologul, a restabilit unitatea I.B. În condițiile dezbinărilor interne, turcii otomani au început, la mijlocul sec. 14, campaniile de cucerire. După îndelungate lupte, Constantinopolul (1453), Peloponesul (1460) și Trapezuntul (1461) au fost cucerite de otomani. O parte din terit. românesc s-a aflat sub autoritatea I.B. până la mijlocul sec. 14. V. bizantin, artă ~.

IMPERIUL ROMAN v. Roma (2).

IMPERIUL ROMAN DE APUS, stat de creat prin împărțirea definitivă a Imp. Roman, la moartea lui Theodosiu cel Mare (395), între cei doi fii ai acestuia, Honoriu și Arcadiu. I.R. de A., condus de Honoriu (395-423), grupa provinciile din V și centrul Europei și din N Africii. A dăinuit până în 476, când ultimul împărat roman, Romulus Augustulus, a fost detronat de Odoacru, conducătorul mercenarilor germani.

IMPERIUL ROMAN DE RĂSĂRIT v. Imperiul Bizantin.

ROMAN², -Ă (< lat. romanus) adj., s. m. și f. 1. Adj. Propriu Romei antice, care se referă la Roma, care aparține Romei. V. latin. ◊ Cifre romane = semne speciale (litere sau combinații de litere), care reprezintă numerele. V. și cifră. Biserica r. = Biserica catolică; catolicism. 2. Arta r. = denumire dată artei dezvoltate în Roma antică și apoi în Imp. Roman, a cărei evoluție se situează între sec. 4 î. Hr. și sec. 4 d. Hr. Prin a.r. antică se înțelege nu numai arta care s-a dezvoltat în metropolă, ci și realizările artistice din provincii. Istoria a.r. se divide în două mari perioade: republicană și imperială. În prima parte a perioadei republicane, până către sec. 3 î. Hr. (așa-numita perioadă primitivă), a.r. antică a fost puternic influențată de arta etruscă. Principalele elemente ale arhitecturii etrusce, arcul și cupola, au fost mult utilizate în arhitectura romană; tot de la etrusci, romanii au preluat sistemul construcțiilor de apeducte, tehnica tăierii pietrei și prelucrarea metalelor. Din această perioadă datează închisoarea mamertină, templul lui Iupiter Capitolinul ș.a. Începând din sec. 3 î. Hr. pătrund în arta romană influențele elenistice, care, altoite pe fondul tradițional, vor constitui un factor definitoriu în perioada următoare. O prelucrare tot mai abilă a materialelor, folosirea pe scară largă a betonului, constanta preocupare pentru realizarea, cu un minimum de cheltuială, a unor edificii grandioase și cu apareiaj complex au asigurat arhitecturii romane din perioada imperială o diversitate și măreție fără precedent în arta antică. Preluând din arhitectura elenistică sistemul ordinelor grecești, romanii au preferat corinticul, pe care l-au interpretat în nenumărate forme decorative, creând în cele din urmă un ordin nou, ordinul compozit. De asemenea, în arhitectura romană a fost folosit așa-numitul ordin toscan, de origine etruscă. În perioada imperială, arhitectura romană a atins deplina maturitate. Definitorii pentru arhitectura romană din această perioadă sunt: a) folosirea blocajului și placajului în construcții (miezul zidului era alcătuit dintr-o masă informă de pietre și cărămizi legate prin mortare, fațadele fiind placate cu piatră fățuită sau marmură divers colorată în cazul construcțiilor pretențioase); b) îndrăzneața întrebuințare a arcului și cupolei (Panteonul din Roma are o cupolă cu diametrul de 43,30 m); c) varietatea și măreția programelor arhitectonice. Construcțiile erau încadrate într-un sistem urbanistic precis, constând în esență din două axe stradale perpendiculare (carda și decumanum), la intersecția cărora se află piața principală, forul. Arhitecții romani au tratat cu multă libertate programele statornicite în arhitectura greacă (temple, bazilici, amfiteatre), creând în același timp programe noi. Pornindu-se de la prototipuri grecești, au fost construite temple dreptunghiulare (templul Fortunei virile) sau circulare (templul Vestei, Panteonul). Un loc important în arhitectura publică îl ocupau termele, uneori de proporții grandioase (termele lui Caracalla), teatrele (teatrul lui Marcellus), circurile (Colosseum), amfiteatrele (amfiteatrul Castrense), bazilicile (bazilica lui Maxențiu), arcurile de triumf (arcul lui Titus, arcul lui Constantin). Construcțiile dobândeau deseori rezolvări de o certă valoare inginerească și artistică, apeductele de la Sequoia (Spania) și Gard (Franța), ca și podul de pe Via Aurelia (Roma), fiind exemple de notorietate universală. Palatele și vilele de lux ale patriciatului roman uimesc și azi prin amploare și rafinamentul amenajărilor. Curțile interioare și încăperile palatelor erau decorate cu statui și picturi murale, foarte multe inspirate din arta greacă (Palatul Flaviilor de pe Palatinum – Roma, Vila lui Adrian la Tivoli, Palatul lui Dioclețian din Split – Croația, casa Poetului și casa Faunului din Pompei). În sculptură, romanii au fost puternic influențați de statuara greacă. Deosebit de interesante ca document istoric sunt reliefurile care decorează monumentele trimfale evocând războaiele R. cu diferite popoare (Columna lui Traian și Columna lui Aureliu – Roma, Monumentul de la Adamclisi – Dobrogea). De reală valoare artistică sunt reliefurile, amintind arta elenistică, care decorează Altarul Păcii (Ara Pacis), ridicat de Octavian August (13 î. Hr.) la Roma. Sculptura romană a excelat în arta portretului, gen în care au fost realizate numeroase opere remarcabile prin puterea de caracterizare a personajelor (bustul lui Nero, bustul lui Caracalla, bustul lui Gordianus). Pictura s-a bucurat de un real prestigiu în R. antică atât în decorarea edificiilor publice și a locuințelor, cât și în ornamentarea sarcofagelor și a mobilierului. Cele mai frumoase exemple de pictură romană s-au păstrat pe pereții unor vile din Pompei și Roma. Dezvoltând tradițiile picturii elenistice, alexandrine în primul rând, pictorii romani au realizat opere caracterizate prin vioiciunea cromatică, prin efectele de lumină și prin libertatea tratării (decorațiile din Casino Rospigliossi – Roma, din casa Poetului – Pompei etc.). În provincii, în funcție de tradițiile artistice locale, au avut loc și unele sinteze care nu se regăsesc în alte părți. Deosebit de importantă a fost arta romană din provincia Siria, unde au fost realizate monumente de dimensiuni colosale (tempulul lui Iupiter Heliopolitanul din Baalbek) și unde s-a constituit un anume tip de bazilică, transmis apoi arhitecturii medievale bizantine și romanice. Un loc important în a.r. l-au ocupat orfevrăria, numismatica și gliptica. Pe terit. României, a.r. este reprezentată prin câteva monumente importante: monumentul triumfal de la Adamclisi, ridicat de Traian în 105, palatul Augustaliilor și amfiteatrul de la Sarmizegetusa, termele de la Histria, podul de la Drobeta Turnu-Severin, construit de către arhitectul Apolodor din Damasc (101), mozaicul de la Constanța (sec. 2-3) etc. În muzeele arheologice din București, Constanța, Cluj-Napoca, Deva etc. se păstrează numeroase statui de epocă romană, vase de lut, obiecte de artă, care ilustrează excepționala înflorire a artelor și meșteșugurilor pe teritoriul Daciei romane. A.r. a sintetizat și a răspândit principiile artistice ale lumii antice, influențând arta bizantină, musulmană, romanică și a Renașterii. 3. S. m. (În Imp. Roman) Nume dat celor care se bucurau de drepturi depline de cetățenie. ♦ Locuitor al Romei.

SFÂNTUL IMPERIU ROMAN (SFÂNTUL IMPERIU ROMANO-GERMAN, de la sfârșitul sec. 15 – SFÂNTUL IMPERIU ROMAN DE NAȚIUNE GERMANĂ), denumire oficială, începând din sec. 12, a imperiului întemeiat de Otto I. Cuprindea terit. Germaniei, precum și o parte din Italia, Cehia, Burgundia, Țările de Jos și alte terit. care, în diferite perioade, nu erau subordonate împăratului decât nominal. A existat formal până în 1806, când a fost desființat de Napoleon I.

Civis Romanus sum! (lat. „Sînt cetățean roman!) – Formula aceasta datează din epoca sclavagistă, mai exact: din vremea cînd imperiul roman era cel mai puternic și cel mai întins din lume. Calitatea de cetățean conferea drepturi foarte importante. Parcă tot imperiul era în spatele acestui titlu și cînd ziceai ”Civis Romanus sum„, parcă opuneai o pavăză la orice atac sau atingere a libertății și demnității. Cicero, în pledoariile împotriva lui Verres, se referă la grandoarea și decăderea acestui titlu: ”Cuvîntul și rugăciunea de cruțare din alte vremuri: «Civis sum romanus» (sînt cetățean roman), care pentru mulți în cele mai depărtăte țări ale pămîntului, la popoarele cele mai barbare, a fost un ajutor și un mijloc de scăpare, cuvîntul acesta acum nu le mai servea..." (Verrine, V, 57). În zilele noastre, formula se întrebuințează în sens larg spre a spune: am o calitate (sau un titlu, sau un merit) pentru care îmi datorați respect și vă impune să nu vă atingeți de mine! IST.