păscălău¹ sm [At: GHEȚIE, R. M. / Pl: ~ăi / E: păscăli + -ău] (Trs) Păscălitor.

păscălău² sn [At: DR. IV, 1081 / V: pascal~, pas~ / Pl: ~aie, (reg) ~auă / E: paște³ + -ălău cf cosălău] (Trs; Mar) Pășune (1).

pascalău sn vz păscălău²

pascălău sf vz păscălău²

PĂSCĂLĂU s. v. imaș, izlaz, pășune.

păscălău s. v. IMAȘ. IZLAZ. PĂȘUNE.

păscălău, păscălăi, s.m. (reg.) persoană care prezice viitorul din pascalie; păscălitor, ghicitor.

păscălắu, (pascalău), s.n. Imaș, loc de pășunat: „Tăt cosalău o fo a satului: Criznile, Măgura-Ou, Pogoru… o fo de păscălău” (Papahagi, 1925: 325). ■ (onom.) Păscălău, Pășcălău, nume de familie în jud. Maram. – Din paște + suf. -ălău (MDA).

păscălău, (pascalău), s.n. – Imaș, loc de pășunat. ♦ (onom.) Păscălău, Pășcălău, Pașcalău, Pascalău, Pascalau (23 de persoane cu aceste nume, în Maramureș, în 2007). (Trans., Maram.). – Din paște (< lat. pascere) + suf. -ălău (MDA).

păscălău, (pascalău), s.n. – Imaș, loc de pășunat. – Din paște (< lat. pascere) + -ălău.

pascalău, s.n. – v. păscălău („loc de pășunat”).

pascalău, s.n. – v. păscălău.