psalm (< gr. ψαλμός, numele unui instrument cu coarde acompaniator; lat. psalmus; it. salmo; fr. psaume; engl. anthem*), gen al muzicii religioase, cântec bazat pe texte biblice atribuite lui David. P. erau cântece de slavă, cu caracter imnic. Ele se psalmodiau* în cadrul cultului iudaic (în sinagogi), reprezentând o declamație* muzicală apropiată de cânt, desfășurată monoton pe un ritm liber, determinat de accentele (1) tonice ale textului. În ebr. se numeau mizmôr (de la zmr = „a tăia, a diviza sunetele, a modula”; p. ext. înțelegându-se și a cânta acompaniindu-se la un instr.). Aceste cântece formau o culegere de 150 p. care a fost preluată și de cultul creștin. În traducere gr. și lat. mizmôr a devenit psalmos sau psalmus. În bis. ortodoxă, p. au fost traduși în lb. gr. și reuniți în cartea de cântece denumită Psaltire. La începuturi, această muzică p. era notată în semiografia ecfonetică [v. notație (IV)]. Bis. Catolică a preluat p. în limba lat., fiind executați (ca și în cultul ortodox) de coruri (inițial monodice*). Din dialogul corurilor s-a instituit practica antifoniei*, iar din dialogurile soliști și cor aceea a responsorium*-ului [v. și antifon (I-II)]. O dată cu dezvoltarea tehnicii polifonice* (sec. 14), pe textele p. au fost compuse motete, iar stilul concertant* al sec. 16 introduce acompaniamentul* instr., alături de vocile (1) purtătoare ale melodiilor cu text. Compozitorii renumiți ai diferitelor epoci au compus muzică pe textele p. (G.P. da Palestrina, O. di Lasso, J.S. Bach, Fr. Schubert, J. Brahms, M. Reger, I. Stravinski ș.a.), multe dintre lucrările lor devenind piese de concert.