pisc² sn [At: (a. 1541) CUV. D. BĂTR. I, 241/3 / Pl: ~uri / E: nct] 1 Vârf ascuțit și stâncos, caracteristic regiunilor muntoase și deluroase, de obicei fără vegetație, cu pante repezi, dominând o vale sau o depresiune Si: creștet, (reg) picui¹. 2 (Pgn) Munte. 3 (Pgn) Deal. 4 (Rar) Ridicătură de pământ Si: dâmb, movilă. 5 (Reg) Ostrov. 6 (Îrg) Proră a unei nave. 7 Extremitate a unei ambarcații. 8 (Reg) Capăt ascuțit și curbat în sus cu care se sfârșesc tălpile saniei. 9 (Pop) Parte de car sau de la sanie de care se fixează proțapul Si: (reg) cârlig, furcă, grui, popârțac². 10 (Reg) Defect de țesătură care face ca una dintre marginile materialului să aibă un colț mai înaintat decât cealaltă. 11 (Trs) Bucată de teren de formă triunghiulară, cuprinsă între două dealuri sau între două pâraie. 12 (Mol; Trs) Gaură de la piatra alergătoare a morii Si: (reg) piscoaie (7).