paĭ n., pl. e (lat. pálea, pop. pália, de unde rom. paĭe, considerat ca f. col., din care s’a făcut un sing. paĭ; it. paglia, pv. pg. palha, fr. paille, sp. paja. V. paĭaț). Cotoru gramineelor micĭ (grîŭ, orz, ovăs), maĭ ales după ce i s’aŭ luat grăunțele la treĭerat: pălărie de paĭe, cînele doarme în paĭe. Fig. Foc de paĭe, entusiazm gălăgios și scurt. Om de paĭe, om fără energie și din care alțiĭ fac ce vor (după un obiceĭ din vechea Grecie, unde cel ce vrea să fie martur fals, purta ca semn un paĭ la încălțăminte). A-țĭ aprinde paĭe’n cap, a te’ncurca într’o afacere care stîrnește marĭ nemulțămirĭ contra ta. (Era odată un obiceĭ ca, atuncĭ cînd reclamaĭ domnuluĭ orĭ altuĭa, să te ducĭ „cu rogojina’n cap și jalba’n proțap” și să-țĭ aprinzĭ niște paĭe’n cap ca să atragĭ atențiunea). Arde focu’n paĭe ude, mocnește focu (orĭ pasiunea) supt cenușă și poate izbucni violent.