OSTREȚ, ostrețe, s. n. (Mai ales la pl.) 1. Șipcă din care se fac garduri sau diferite îngrădituri; vergea de fier, zăbrea. Dezbîrnase la o cușcă două ostrețe, prindea găinile una cîte una. GALAN, B. I 18. Săream și eu peste un gărduț de ostrețe. SADOVEANU, N. F. 32. Flori mîndre și bogate rîdeau printre ostrețe. ANGHEL, PR. 138. ♦ Gard, îngrăditură de pari, de șipci, de zăbrele etc.; grilaj, balustradă, pălimar. Singur numai cavalerul suspinînd privea balconul Ce-ncărcat era de frunze, de îi spînzur’ prin ostrețe. EMINESCU, O. I 152. [Casele] au început... a se îngrădi cu ostrețe de lemn sau de fier, dărîmînd gios zăplazurile și zidurile acele tari care le da un aer de cetăți. ALECSANDRI, C. 97. 2. Împletitură, leasă, gard de nuiele sau de trestie, așezat în apă, de-a curmezișul unui rîu sau al unei bălți, spre a opri trecerea peștilor și a ușura prinderea lor; îngrăditură de nuiele fixată în apă, pentru închiderea și păstrarea peștilor vii.