OIER s. m. I. 1. Crescător, proprietar sau negustor de oi (1); (regional) oieș; p. ext. păstor, cioban. v. mocan, baci, scutar, tîrlaș. Pălării de care poartă pe pustele Ungariei oierii, porcarii și văcarii. barițiu, p. a. iii, 24. Din fluier suge cîmpul jelania oierului. lesnea, a. 94. Într-un cotlon al văii care se deschidea, se afla stîna unor oieri străini, sadoveanu, o. ix, 16, cf. x, 609. Bătrînul era oier și tot oier m-am făcut și eu. v. rom. octombrie 1954, 146. Sămînța udeștenilor se trage din oieri maramureșeni. camilar, n. ii, 5. Era cel mai bogat negustor de vite și oier din regiunea mărginenilor. vornic, p. 235, cf. deșliu, g. 25. Trei români, oieri din Ardeliu..., sfîrșindu-li-se păscătoarea în țara lor..., se hotărîră ca să părăsească pe un timp oarecare vetrele străbune. marian, t. 230. 2. Slujbaș însărcinat cu încasarea oieritului¹. Slujbașii oieri, după relile lor nărăviri, năpăstuind la scris cu sume mai mari decît sînt... au îndrăznit pe alocurea după vremi de au scris și berbecii și țapii în rîndul oilor celor groase (a. 1805). tes. ii, 338. Lăcuste mai puțin pustietoare decît cămărașii, iedecliii, goștenarii, oierii, vădrarii... russo, s. 109. II. 1. (Astron.; art.; rar) Lira. Stă-n mijlocul bolții oierul, Luceafăru-i gata s-apuie. coșbuc, p. ii, 7. 2. (Regional) Căpușă (Ixodes ricinus) (Șoimus – Tîrgu Mureș), alr i 1 206/150. – pl.: (I 1, 2, II 2) oieri. – Oaie + suf. -ar.