OFILIRE s. f. Faptul de a (se) ofili. 1. cf. ofili (1). Dicț. 2. cf. ofili (2). În acele chipuri se vede ceva mai mult decît ofilire (abatere) și osteneală. odobescu, s. i, 24. Ea își luă mînile, și-i arăta mamei sale o față foarte palidă, cu umbre ușoare de ofilire, agîrbiceanu, l. t. 378. 3. (Învechit, în forma ovilire) cf. ofili (4). Adăpatu-n-ai cu viru de plîngere (milcuire c², milă h, ovilire d). PSALT. 114. – pl.: (rar) ofiliri. polizu. – Și: (învechit) ovilire, ovelire s. f. – v. ofili.