OCNIȚĂ (pl. -țe) sf. 💒 1 Adîncătură pe sub cuptorul caselor țărănești, cotlon: noi scoteam mîțele de prin ocnițe și cotruțe și le flocăiam (CRG.); căscase gura cît ocnița, ca să mi-l înghită ca p’un puiu de vrabie (ISP.); din două sărituri, motanul e în ocnița sobei (GRL.) ¶ 2 Firidă, deschizătură în zidul unei clădiri, în formă de fereastră (🖼 3406): biserica are... trei ferești mari gotice și un rînd de ocnițe (CRG.) [comp. bg. oknica].