OBOROC, OBROC (pl. -oace) sn., OBOROACĂ (pl. -ce) sf. 🏺 Vas mare, de formă cilindrică ca o baniță, făcut din scoarță de teiu și înfundat la un capăt, cu care se cară porumbii, etc. și slujește încă Ia diferite trebuințe în casa țăranului: un om ținea... un oboroc deșert, cu gura spre soare (CRG.); femeia a adus un oboroc de caiere și Sf. Vinere s’a apucat de tors (SB.); să se roage lui Dumnezeu să-i dea o oboroacă plină de bani (SB.); pînă i-or fierbe oalele la foc, ca să toarne în obroc peste cămeși (SB.); Ⓕ: a pune lumina sub ~, a căuta să ascundă lumina, adevărul: trebue să puie lumina în sfeșnic, iar nu sub obroc (ISP.); faptele cele strălucite ale lui Ștefan nu putură sta sub oboroc (ISP.); Ⓕ: despre ceva mare cît un oboroc: protipendiștii se coronau cu oboroace... colosale (ALECS.); își îndesă în cap căciula cît o oboroacă și își aprinse felinarul (SAD.) [srb. uborak; rut. u b o r o k].