NĂRUITURĂ s. f. 1. Ruină a unei construcții, (rar) năruială (2), (învechit, rar) năruire (2); parte prăbușită, ruinată a unei construcții. [Cetăți] cărora le stau năruiturile, cît de abia semnele se cunosc, cum este una mai sus de Galați. m. cosțin, let. i, 24/31. La năruiturile cetăței de la Galați s-au aflat un ban de aramă galbenă. id., ap. ddrf. Dar păingănul lui, tată, ce s-au făcut? – Cred că-l vor fi lățit năruiturile. drăghici, r. 119/10. Se presupune că întinderea acelei catacombe s-ar trage înlăuntrul dealului; încercarea pe la năruitură este periculoasă din cauza malului, care vine drept în apă. odobescu, s. ii, 179. Săream peste năruituri și baricade și-am mers mereu. eminescu, g. p. 102. Năruitura Cetății Neamțului apare, din cauza dealului ros și vizitat de vite, de o falsă măreție sinistră. călinescu, i. c. 18. 2. (Regional) Surpătură, dărîmătură (Ibănești-Dorohoi). alr i 395/394. S-o făcut o năruiturî de pămînt. ib. ♦ Făgaș sau rîpă, pline cu cioturi și pietre, făcute de șuvoiul ploilor; (regional) năroaie (Marginea-Rădăuți). chest. iv 45/386. ♦ Pietriș care cade la vale de pe munte (Pîrlul Pîntei-Vatra Dornei). cf. glosar reg. – pl.: năruituri. – Și: (regional) nărăitură s. f. GLOSAR REG. – Nărui + suf. -tură.