NELEGIUIT, -Ă adj. 1. Negativ al lui legiuit. cf. LB. 2. (Despre oameni) Care comite nelegiuiri; (despre acțiuni, atitudini etc. ale oamenilor) care constituie, reprezintă o nelegiuire; ticălos, infam, (învechit, rar) păgînos. Nu s-au îndoit de a să folosi de el... spre a acoperi oarecare planuri nelegiuite. ar (1837), 20²/35. Această nelegiuită și crudă supus-a ta, Decît tigrii, decît șerpii mai rea la inima sa. conachi, p. 121, cf. 87. Cruzi, nesimțitori, infami, nelegiuiți. negruzzi, s. i, 48. Dară împăratul nu-i da răgaz să puie în lucrare o faptă așa de nelegiuită. ispirescu, l. 52. Vîntul rău suflase în țară să rătăcească mințile și să le împingă la năruire și fapt nelegiuit. c. petrescu, r. dr. 23. Gîndea că tocmai în nopți ca astea își ticluiește Filică acțiunile lui nelegiuite. mihale, o. 504. (fig.) Blăstemul țării tunînd să cadă Pe capul vostru nelegiuit! alecsandri, p. ii, 120. Porțile-or geme-n război și Mînia cea nelegiuită Sta-va pe suliți, culcată pe spate. coșbuc, ae. 18. ◊ (Substantivat) Îi turbură capul ca să nu vază nelegiuirea întru carea nelegiuitul vrea să cază. molnar, ret. 68/14. Vrei să mă omori! Și pentru ce? – Pentru că ești un nelegiuit. negruzzi, s. i, 22. Mă pune sub paza unui nelegiuit. filimon, o. i, 153. Ce faci, nelegiuito? a răcnit Bubuc. sadoveanu, d. p. 134. E un nelegiuit, îi murise nevasta și, a doua zi după înmormîntarea ei, a dat un bal. pas, z. iv, 10. ♦ (Învechit și regional) Necredincios (3). Era întocmai ca țăranii cei nelegiuiți ai țării sale; rîzînd de toți popii și de toate posturile. HASDEU, I. v. 40, cf. ALR Il/l MN 103, 2 774/682. ♦ (Regional; substantivat) Copil care a murit nebotezat (Șimand-Arad). alr i 1 399/61. 3. (Prin Transilv., Maram. și Bucov.; despre soți) Care trăiește cu cineva fără a fi căsătorit cu el. cf. alr ii 4 392/235, 386. ◊ (Substantivat) Doi nelegiuiți. alr ii 4 392/353. – pl.: nelegiuiți, -te. – pref. ne- + legiuit.