MÎRC¹ subst. (În e x p r.) A nu zice nici mîrc sau (rar, adverbial) a tăcea mîrc = a nu spune nimic, a nu scoate o vorbă, a tăcea chitic. Împăratul Bedredin, auzindu-l așa, nu mai zise nici doauî boabe legănate, tăcu mîrcă. GORJAN, H. IV, 166/10, cf. DDRF, BARCIANU, TDRG. Ai călcat învoiala și acuma n-ai să-mi spui nici un mîrc ! SBIERA, P. 20. Cum îi dete feciorul drumul, nu zise nici mîrc, ci căzu mort ca toți morții la pămînt. MARIAN, T. 331, cf. ZANNE, P. II, 540. Ba (că) cîrc, ba (că) mîrc v. c î r c. A face mîrcă (pe cineva) = a face (pe cineva) să nu scoată nici o vorbă. Șapte arapi, de care le țîțăia inima, și îi făcea mîrcă în toată vremea povestirilor. GORJAN, H. I, 145/12. A se face mîrcă (pe pămînt) = a se ghemui. Pă urmă legai cu brîul o halcă de carne în spinare foarte strîns și mă făcui mîrcă pă pămînt pă brînci, puind în gînd că numai cu această născocire voi putea ieși din acea prăpastie grozavă. id. ib. II, 22/34, cf. id. ib. I, 77/7. Și fiindcă Azor iar începea să să depărteze, se răsti la el din nou: – Vin aici ! Cinele se făcu mîrcă. CONV. LIT. XXXVIII, 652. (Adverbial) A bate mîrcă = a bate zdravăn, a bate măr. Cf. DDRF, BARCIANU, ALEXI, W. - Și: mîrcă s. f. – Contaminare între mîr și mîlc. Cf. c î r c.