MERINDÁRE¹ s. f. (Transilv. și, rar, Mold.) Șervet sau ștergar (cu înflorituri sau cu cusături) în care se învelește (sau, rar, pe care se așază) la țară merindea (mai ales la cîmp); (Transilv.) merindeață, (prin Transilv.) merindăriță. Cf. LB. Așternu o merindare pe un colț de masă, așeză un blid cu brînză. V. ROM. ianuarie 1956, 36. Îmi pun sare-n merindare Șî tărîță-n năfrămuță. MÎNDRESCU, L. P. 184. Puse nește plăcinte-ntr-o merindare. RETEGANUL, P. III, 58, cf. I, 21. Fiecare aduce într-o merindare, pe care o are mai frumoasă și cusută de mîna ei, pe un blid, un colac. COM. SAT. V, 62, cf. CHEST. V 130/36, VIII 14/27, ALR I 784/23, MAT. DIALECT, I, 79, 18. ♦ Ștergar (pentru șters pe față) (Stînceni Toplița). Cf. ALR I 1 956/227. ♦ Batistă în trei colțuri care se poartă sub șerpar. Cămașa e scurtă și vîrîtâ în cioareci, atîrnînd de baierile ei cîte o merindară vărgată. FRÎNCU-CANDREA, M. 23. – Pl.: merindări. -Și: merindáră s. f., merindár (H X 280, MAT. DIALECT, I, 180) s. n. – Sg. refăcut după pl. merindare (al lui merindar ²). – Merindar < merinde + suf. -ar.