HURUI¹, URUI¹ (-uesc, -uiu) I. vb. intr. 1 A face sgomot ca roatele unui car sau unei trăsuri pe caldarîm, sau ca niște pietre ce se rostogolesc lovindu-se unele de altele, a durui: un pod nesfîrșit huruie sub roate (IRG.); Treceau bărbați, treceau femei, Și uruiau trăsuri pe stradă (COȘB.); cărbuni, piatră, baloturi grele de mărfuri s’asvîrl huruind pe jghiaburi de lemn (VLAH.) ¶ 2 A hîrîi ¶ 3 A gongoni (despre porumbei). II. vb. refl. Băn. Trans. a se surpa, a se nărui: la marginea orașului văzu o casă care era să se huruie de veche (RET.).