DOINĂ, doine, s. f. Cîntec elegiac tipic pentru lirica noastră populară, exprimînd un sentiment de dor, de jale, de dragoste etc. Privighitori din alte țări Vin doina să ne-asculte. GOGA, P. 12. Noi toți sîntem așa de tineri, Că am putea să-ți fim nepoți... Dar cînd ne zici bătrîna doină, Ești cel mai tînăr dintre toți. IOSIF, V. 48. Ne cînta din fluier doina, care te umple de fiori. CREANGĂ, A. 82. Frunza-n codru cît învie Doina cînt de voinicie; Cade frunza gios în vale, Eu cînt doina cea de jale; Doina zic, doina suspin, Tot cu doina mă mai țin; Doina cînt, doina șoptesc, Tot cu doina viețuiesc. ALECSANDRI, P. P. 224. Cine-a scornit doina, Arsă i-o fost inima, Ca și mie acuma. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 211. ◊ (Articulat, ca refren în poezia populară) Ș-apoi doina și doina, Cîntă cucul săleacul (= săracul) De usucă meleagul. ȘEZ. I 50. Ș-apoi doina și doina, Ș-apoi frunză ș-un alun, O plecat badea la drum. ib. 78. ◊ (Metaforic) Împrejur, ulmii cîntau o doină duioasă. MACEDONSKI, O. III 69. Și-ntinsele păduri În cor își cîntă doina, cu zeci de mii de guri. COȘBUC, P. I 258. Zboară, cîntînd ale lor doine, lungi șire de cocori. ODOBESCU, S. III 17. ◊ (Personificat) Copilo, tu ești gata De-a pururea să plîngi! Și cînd ești tristă, Doino, Tu inima ne-o frîngi. COȘBUC, P. I 214. Doină! Doiniță! Zînă plăviță, Vino cu noi. NEGRUZZI, S. II 23. ◊ Expr. Doina știe, doina cîntă = a spune, invariabil, același lucru. Știi ce, domnule Scripicescu?... am venit... – Să-mi cei chiria? Tot aceea și iar aceea: Doina știe, doina cîntă. NEGRUZZI, S. I 302. – Pronunțat: doi-. – Variantă: daină (ISAC, O. 32) dăină (BIBICESCU, P. P. 3) s. f.