DICOTOMIC, -Ă, dicotomici, -ce, adj. Care se bifurcă, se împarte în două sau din două în două. [Var.: dihotomic, -ă adj.] – Din fr. dichotomique.

dicotomic, ~ă a vz dihotomic

DICOTOMIC, -Ă adj. v. dihotomic.

DICOTOMIC, – Ă adj. v. dihotomic.

DIHOTOMIC, -Ă adj. v. dicotomic.

dichotomic, ~ă a vz dihotomic

dihotomic, ~ă a [At: ENC. AGR. III, 121 / S și: dicho~ / V: dico~ / Pl: ~ici, ~ice / E: fr dichotomique] 1 Dihotom (1). 2 Din două în două. 3 (Log; îs) Diviziune ~ă Diviziune prin care o noțiune este împărțită în doi membri contradictorii.

DIHOTOMIC, -Ă, dihotomici, -ce, adj. Care se bifurcă, se împarte în două sau din două în două. [Var.: dicotomic, -ă adj.] – Din fr. dichotomique.

DIHOTOMIC, -Ă adj. Care prezintă dihotomie; dihotom. ◊ (Log.) Diviziune dihotomică = diviziune prin care o noțiune este împărțită în două noțiuni contradictorii. [Var. dicotomic, – ă adj. / < fr. dichotomique, cf. gr. dicha – în două, tome – secțiune].

DIHOTOMIC, -Ă adj. care prezintă dihotomie. (< fr. dichotomique)

DIHOTOMIC ~că (~ci, ~ce) Care ține de dihotomie; propriu dihotomiei. /<fr. dichotomique

!dicotomic adj. m., pl. dicotomici; f. dicotomică, pl. dicotomice

!dicotomic/dihotomic adj. m., pl. dicotomici/dihotomici; f. dicotomică/dihotomică, pl. dicotomice/dihotomice

dihotomic v. dicotomic

dihotomic adj. m., pl. dihotomici; f. sg. dihotomică, pl. dihotomice