CUVIINȚĂ, cuviințe, s. f. Regulă de bună conduită, atitudine sau purtare cuviincioasă; politețe, decență. ♦ Loc. adv. După cuviință = așa cum trebuie. ♦ Expr. A găsi (sau a crede, a socoti) de cuviință = a găsi, a crede etc. că e bine, potrivit. Cele de cuviință = cele trebuincioase, cele ce se cuvin. – Lat. convenientia.