CEST, CEASTĂ, cești, ceste, adj. dem. (învechit și regional; arată că ființa sau lucrul desemnate de substantivul pe care îl determină se află (mai) aproape, în. spațiu sau în timp, de subiectul vorbitor; în opoziție cu cel) Acest. Cine-i în ceste corturi? BIBICESCU, P. P. 244. Pe cea noapte-ntunecoasă... Nemerirăm ceastă casă. TEODORESCU, P. P. 17. P-înaintea cestor curți, Cestor curți, cestor domnii, Plimbă-mi-se, mi se plimbă Măicuța sîntă Mărie. TEODORESCU, P. P. 31. ◊ (Între substantivul articulat și adjectivul care-l determină; uneori cu valoare emfatică) Dumnezeu cu sfîntul Petru... umblau prin lume, printre oamenii cești păcătoși. RETEGANUL, P. V 69. Fă-ți un bine... și-mi leagă piciorul cest bolnav. SBIERA, P. 57. Au necinstit făr’ de milă părul meu cest înălbit. DACIA LIT. I 144. ◊ (Înaintea unui numeral cardinal) Voi, cești nouă frați, Voi să-mi ascultați. TEODORESCU, P. P. 51. ◊ (Cu valoare de pronume demonstrativ, înlocuiește substantivul exprimat în cele precedente, spre a evita repetarea lui) Poziția Petrii e foarte poetică. Ea stă între doi ascuțiți munțișori. Cest mai înalt se numește Petricica, celalalt Cozla. NEGRUZZI, S. I 196. – Forme gramaticale: gen.-dat. sg. cestui, cestei, gen.-dat. pl. cestor.