bubui vb. IV. intr. 1 (și impers.; despre tunete) A produce un zgomot înfundat și puternic, adesea repetat (prin ecou) la intervale scurte. Grozavul ceresc tunet începu să bubuie (C. NEGR.). ◊ (despre alte surse de zgomot) Vijelia bubuia afară (SADOV.). ♦ Ext. (despre arme de foc) A produce un sunet asurzitor. Tunuri sute bubuiau de se clătina pămîntul (ALECS.). 2 (despre obiecte) A produce un zgomot puternic în urma lovirii sau izbirii. Șlepul începu să bubuie sub mulți pași grei (DUMITRIU). ◊ (despre foc) Focul bubuie și trosnește în cămin (ODOB.). ♦ (arg.; tr.) A lovi, a brusca. Te bubui de nu te vezi. • prez.ind. bubui. /form. onomat.