bizuit¹ sn [At: DA / Pl: ~uri / E: bizui] (Rar) Bizuire.

bizuit², ~ă [At: (1600-1650), ap. GCR I, 136 / Pl: ~iți, ~e / E: bizui] (Înv) 1 a Sigur. 2 av Desigur.

bizuit adj. (fam.) Om bizuit = persoană serioasă, de încredere sau cu o bună situație materială; om de vază. • pl. -ți. /v. bizui.

BIZUI, bizui, vb. IV. Refl. 1. A se încrede, a se întemeia, a se baza. 2. (Pop.) A îndrăzni, a cuteza, a se încumeta să... – Din magh. bizni.

bizui [At: URECHE, ap. LET. I, 119/20 / Pzi: bizui / E: mg bizni] 1 vt (Trs; înv) A încredința. 2 vr A se baza. 3 vrt (Pop) A îndrăzni.

bizui vb. IV. refl. 1 (urmat de determ. precedate de prep. „de” sau „în”) A se încrede, a se întemeia, a se baza. Se bizuia pe ajutorul colegilor săi. ◊ (constr. cu dat.) Bizuindu-se puterii sale și meșteșugului său (UR.). 2 (pop.) A cuteza, a se încumeta să... Între toți oamenii din împărăția mea numai un pădurar se bizuiește la treaba asta (CR.). • prez.ind. bizui și -iesc. /<magh. bizni.

BIZUI (-uesc, -uiu) vb. refl. 1 A pune temeiu, a se întemeia, a-și pune toată încrederea, a se lăsa în nădejdea (cuiva): el nu se bizuia în slugile lui (SLV.) ¶ 2 A se încumeta, a se crede capabil, destoinic, în stare (să facă ceva): îI trimite să facă lucrări de argat, el care se bizuia a se lupta cu zeii (ISP.) [ung. bizni].

BIZUI, bizui, vb. IV. Refl. 1. A se încrede, a se întemeia, a se baza. 2. (Pop.) A cuteza, a se încumeta să... – Din magh. bizni.

BIZUI, bizui și bizuiesc, vb. IV. Refl. 1. (Urmat de determinări introduse prin prep. «pe» sau, rar, «în ») A se încrede, a se întemeia, a se baza, a se lăsa în seama sau în nădejdea cuiva său a ceva. Spînu se zvîrlise în picioare și, bizuit în prăjină... trăsese lîngă el... prada. SADOVEANU, N. F. 102. Se bizuia Lică pe cît se bizuia pe ajutorul stăpînilor săi, dar mai mult se bizuia pe chiar a sa cumințenie. SLAVICI, O. I 174. Bizuindu-se cu încredere pe reazimul lor ostășesc... petreceau zilele în vesele ospețe. ODOBESCU, S. I 171. ◊ (Mai rar construit cu dativul) Gruie, Gruie, fătul meu, Tu ești mîncat de robie, Nu mă pot bizui ție. ȘEZ. I 110. 2. A se încrede în puterile sale, a cuteza, a se încumeta să... Cine s-a bizui să vie ca s-o ceară de nevastă și n-a izbuti să facă podul... aceluia, pe loc, îi și taie capul. CREANGĂ, P. 78. Între toți oamenii din împărăția mea numai un pădurar se bizuiește la treaba asta. CREANGĂ, P. 211. [Hercule] se bizuia a se lupta cu zeii. ISPIRESCU, U. 41.

BIZUI, bizui, vb. IV. Refl. 1. A se încrede, a se întemeia, a se baza. 2. A cuteza, a se încumeta să... – Magh. bizni.

A SE BIZUI mă bizui intranz. A pune temei; a se baza; a se sprijini. /<ung. bizni

bizuì v. 1. a se încrede, a pune temeiu pe: cum văd, te bizuiești pe brațe multe CR.; 2. a avea curajul sau priceperea: numai un pădurar se bizuiește la treaba asta CR. [Ung. BIZNI].

bizuĭ (mă) și -ĭésc a -i, v. refl. (ung. bizni). Am încredere, mă sprijin, mă bazez: mă bizuĭ pe banĭ, pe condeĭ, pe sabie, pe brațe; mă bizuĭ la orice cu pușca asta. – Și îmb-.

bizui (a se ~) vb. refl., ind. prez. 1 sg. mă bizui, 2 sg. te bizui, 3 se bizuie, imperf. 1 sg. mă bizuiam; conj. prez. 1 sg. să mă bizui, 3 să se bizuie; imper. 2 sg. afirm. bizuie-te; ger. bizuindu-mă

!bizui (a se ~) vb. refl., ind. prez. 3 se bizuie, imperf. 3 sg. se bizuia; conj. prez. 3 să se bizuie

bizui vb., ind. prez. 1 sg. bizui, 3 sg. și pl. bizuie, imperf. 3 sg. bizuia

bizui (ind. prez. 1 sg. bizui, 3 sg. și pl. bizuie)

bizuiu, -zui 2, -zue 3, -zuiam 1 imp.

bizui (-uesc, it), vb. – 1. (Trans., rar) A avea încredere, a încredința ceva în grija cuiva. – 2. (Refl.) A se încrede, a se baza pe cineva. – 3. A proceda cu încredere; a avea curaj pentru a înfăptui ceva. Mag. bizni „a se încrede” (Cihac, II, 482). – Der. bizuială, s. f. (încredere); bizuință, s. f. (încredere).

QUI UTITUR MENDACIIS HIC PASCIT VENTOS (lat.) cine se bizuie pe minciuni se hrănește cu vânt – În românește: cine seamănă minciună culege vânt.

BIZUI vb. 1. v. baza. 2. a se baza, a conta, a se încrede, a se lăsa, a se sprijini. (Pot să mă ~ pe tine?)

BIZUI vb. v. cuteza, încumeta, îndrăzni.

bizui vb. v. CUTEZA. ÎNCUMETA. ÎNDRĂZNI.

BIZUI vb. 1. a se baza, a conta, a se fundamenta, a se încrede, a se întemeia, a se sprijini, (înv. și reg.) a se nădăi, (înv.) a se așeza, a se încredința, a se încumeta, a nădăjdui, a se semeți, a se stărui, (fig.) a miza, a se rezema. (Teoria lui se ~ pe...) 2. a se baza, a conta, a se încrede, a se lăsa, a se sprijini. (Pot să mă ~ pe tine?)

BIZUIT adv. și s. f. 1. Adv. (Trans. SV) Chiar, tocmai, cu adevărat, cu siguranță. Cel ce-i culcat în iesle, acela-i bizuit cel Isus, fiiul lui Dumnezău. CÎNTEC DE CRĂCIUN. 2. S. f. (Ban.) în loc. adv. Cu bizuita = chiar, tocmai, cu adevărat, cu siguranță. Sanè. Cu bizuita. Bézonyossan. LEX. MARS., 244. Etimologie: bizui. Cf. adevăr, așași (2).

bizui, bizuiesc, v.r. A se baza (pe ceva, cineva), a se încrede (în cineva): „Eu nu mă bizuiesc pe niște cioante” (Bilțiu, 1994: 276). – Din magh. bizni „a se încrede (în cineva)” (Scriban, MDA).

bizui, bizuiesc, vb. refl. – A se baza (pe cineva), a se încrede (în cineva): „Eu nu mă bizuiesc pe niște cioante” (Bilțiu, 1994: 276). – Din magh. bizni „a se încrede (în cineva)” (Scriban, Cihac, MDA).